Fecunditatea ştiinţei vii

În câteva decenii, Regizorul Andrei Şerban a montat Cehov de nenumărate ori. „Pescăruşul”, „Unchiul Vania”, „Livada cu vişini” sau „Trei surori” s-au bucurat de toată atenţia lui sfredelitoare în teatre din New York, Boston, Tokyo, Bucureşti şi Cluj. De pe Broadway la celebrele „La Mama” sau Repertory Theatre, spectacolele după Cehov sunt substanţa unui capitol special din creaţia sa.

În 1977 tânărul regizor de origine română monta primul său Cehov, „Livada cu vişini”, la Lincoln Center, New York, cu o distribuţie de senzaţie: Irene Worth, George Vowkovec, Michael Cristopher (care în acelaşi an a obţinut Premiul Pulitzer pentru o piesă de teatru pe care a scris-o), Raul Julia sau tânăra Maryl Streep, proaspăt absolventă de facultate la Yale University. Citindu-l pe Cehov cu ochii lui Meyerhold, după cum avea să povestească mai târziu, regizorul a provocat un şoc pentru că pus în scenă comedia din piesa lui Cehov, alegând „o atmosferă de circ, de vodevil, o formă de teatru exploziv, total, care povestea nu o dramă psihologică, ci o comedie umană”, potrivit mărturisilor făcute de autorul spectacolului în volumul „O biografie”. Acum mai mult de 30 de ani, aflat la primul său Cehov, Andrei Şerban şi-a dorit, ca orice creator autentic, să rupă cu tradiţia şi a şi reuşit. Până acum, când şi-a încheiat cel mai recent spectacol după Cehov, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, relaţia regizorului cu lumea celui mai jucat dramaturg rus din toate timpurile a străbătut un drum greu, cu multe capcane şi atracţii, un drum care cu siguranţă a creat dependenţă.

Nu ştiu dacă în aceste decenii Andrei Şerban a mai montat vreodată „Ivanov”. După umila mea ştiinţă, este prima dată când pune în scenă piesa pe care Cehov a scris-o, la cerere, în zece zile, o piesă cu ecouri uneori kafkiene avant la lettre. Regizorul a avut la dispoziţie instrumente profesioniste, rafinate, pe care le-a folosit cu rafinament. „Ivanov”-ul său este un spectacol de o remarcabilă fineţe, apanaj al creatorilor experimentaţi, un spectacol de care minunata sală din Icoanei a Teatrului Bulandra avea nevoie.

„Ivanov” este o creaţie regizorală şi actoricească de forţă. Regizorul nu creează un alt spirit cehovian, ci pune în lumină, cu un rafinament care implică şi precizie, o filosofie cunoscută despre om şi existenţa lui, dezvăluind şi de data aceasta comedia care se insinuează în spatele dramei sau fiorul comic ce irigă viziunea dramatică. Recurgând la un spaţiu de joc care lasă actorul în prim-plan, un spaţiu care sugerează sobru, prin câteva obiecte metonimice, lumea personajelor, spectacolul mizează pe ceea ce este insolvabil în relaţiile dintre personaje, pe întrebările fără răspuns, pe tensiunile create neîncetat de situaţiile scenice. Fără nicio excepţie, toate personajele sunt într-un du-te-vino fără oprire în spaţiul scenic – aleargă de colo-colo, urcă şi coboară, se mişcă frenetic, în spiritul neliniştii cu care le-a înzestrat Cehov, al dorinţei de altceva, de ceva ce nu e niciodată definit până la capăt, al unei căutări care nu le dă pace nici celor cu aparenţe limpezi. Apropiindu-se, dar rămânând de fapt departe unele de altele, asemenea unor planete care, deşi fac parte din acelaşi sistem, sunt despărţite de distanţe de neparcurs, personajele lui Cehov sunt expuse aici fără verdict. Regizorul a dorit parcă se le lase în enigmaticul lor, în indecidabilul lor, sugerând constant că în ele ceva se refuză devoalării, că sunt incognoscibile. Abordarea este valabilă în primul rând pentru protagoniştii Ivanov, Ana Petrovna, Contele Şabelski, Saşa, doctorul Lvov. Şi cu acestea, şi cu celelalte regizorul a procedat egal, jucându-se cu spectatorul: s-a prefăcut că le construieşte pe o trăsătură dominantă – depresia, ipocrizia, inocenţa etc. – numai pentru a spune că lucrurile stau, de fapt, altfel, cu totul altfel. Depresivul şi nostalgicul Ivanov (Vlad Ivanov), jucărie în mâna unei soarte de neînţeles, este soţul vinovat fără vină, neputincios în faţa vieţii şi ceva mai mult de atât, Ana Petrovna (Mirela Oprişor), soţia lui bolnavă de tuberculoză, evreică ce s-a convertit la ortodoxie pentru a se putea căsători cu Ivanov este şi nu este victima iluziei despre iubire, căreia destinul îi dă, subtil şi din când în când, şi rolul de călău, Contele Şabelski (Victor Rebengiuc) este mai mult decât un bătrân atins de demenţă, iar Saşa (Ioana Anton) este inocenta vinovată, nonconformista care sfârşeşte prin a se conforma etc. Tratamentul deschis, flexibil, de care se bucură personajele spulberă aparentele incompatibilităţi dintre trăsături şi instaurează, tocmai în lumea lui Cehov, pluralitate. În „Ivanov”, nevinovaţii nu sunt nevinovaţi până la capăt, iar vinovaţii nu sunt, nici ei, 100% vinovaţi. Rolurile tranşante în alchimia suferinţelor regizorul le lasă pe seama unei entităţi care nu se vede, dar care acţionează la tot pasul – să-i spunem, cu un termen vag, destin.

Jocului de lumini şi umbre dinlăuntrul omului îi corespunde jocul de lumini şi umbre de pe o scenă de teatru, căci „Ivanov” este un spectacol al luminii care nu poate exista fără întuneric, prilej de etalare convingătoare a ştiinţei scenei, nu numai a intuiţiei de care regizorul spune că se lasă călăuzit. Aceste două regimuri ale realităţii slujesc de minune actorii, care se întrec în interpretări nuanţate de la primul la ultimul. Contrastului sau constrastelor din personaje le dau o existenţă neliniştită, autentică, plină de emoţii şi gânduri care ajung direct la spectator Vlad Ivanov (într-o partitură elaborată, pe care o interpretează autentic) Mirela Oprişor (într-un joc emanând fragilitate), Victor Rebengiuc (care parcă se întrece pe sine, dând frâu liber unui umor subtil), Marius Manole (ca o explozie de energie strunită, ca o pată de culoare într-un univers mohorât), Ana Anton (o Saşa minunată, curajoasă în vina ei inocentă) sau Cornel Scripcaru (un actor parcă născut să joace Cehov), tânărul Alexandru Pavel (interpret fidel al doctorului monocrom, în care lasă să se ghiceasă ceva mult mai adânc) şi toţi ceilalţi. Fiecare scenă e o fină demonstraţie de ştiinţă şi talent, fiecare exploatând un alt spaţiu fizic şi delimitând încă un spaţiu interior. Costumele concepute de Carmencita Brojboiu şi decorul semnat de Octavian Neculai susţin expresiv opera creată pe scenă. „Ivanov” are toate datele unei creaţii rotunde, în care nu mai e de adăugat nimic. Ca o maşinărie construită din ştiinţă vie – cea însoţită de o dragoste plină de incertitudini şi curiozitate – „Ivanov” nu este rodul unei formule, creaţie ce ilustrează o opţiune care-l defineşte pe Andrei Şerban: „Eram şi sunt adept al unui stil fără stil şi în teatru am vrut întotdeauna să explorez toate formele cu acelaşi entuziasm”. Fără dogmă, ştiinţa vie îşi păstrează fecunditatea. Iar acest spectacol o dovedeşte.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.