A montat pe numeroase scene, atât în Bucureşti, cât şi în ţară şi este unul dintre cei mai cunoscuţi regizori ai momentului. Felix Alexa vorbeşte despre lovitura puternică pe care o primeşte teatrul românesc în acest moment, prin multiplele măsuri ale Guvernului: „nu e vorba numai de bani, ci de psihicul oamenilor din teatru. Adică senzaţia e că nu e nevoie de noi şi lucrul ăsta e foarte dureros.”
Cum comentezi odiseea Ordonanţei 63/2010? Pe tine, personal, te afectează în vreun fel?
Mă afectează foarte tare şi mă afectează personal. Eu sunt angajat la UNATC, dar mă afectează în măsura în care teatrele nu mai pot funcţiona cum trebuie. Cei care au făcut legile astea, în ce priveşte aplicarea lor în teatre au fost evident inconştienţi. Teatrul e o instituţie specială în care un maşinist nu poate juca pe scenă în locul unui actor şi nici un actor nu poate face treaba sunetistului sau a luministului. Atunci, înseamnă că actorii fac cu rândul, adică o dată sunt personaje şi o dată la tehnic, în spatele scenei. Eu nu spun că un mic procent n-ar fi eventual în plus. Dar la proporţiile astea, 34 la sută, lucrurile devin foarte grave. Pe mine mă afectează în măsura în care spectacolele şi instituţia teatrală ca atare nu mai pot funcţiona normal. Am vorbit cu mai mulţi directori de teatre şi sunt disperaţi pentru că în condiţiile astea pur şi simplu n-ar putea să funcţioneze. Am prins peste 20 de ani în comunism, dar n-am auzit niciodată să se desfiinţeze un teatru.
Crezi în promisiunea guvernanţilor că lucrurile “s-au rezolvat” sau te temi ca pericolul va reapărea?
Ce pot să spun?! Să sperăm că n-o să fie chiar aşa… Dar o să fie! De fapt au făcut o lege, ca întotdeauna în România, o lege generală, care, în cazuri particulare, cum e cel al unei instituţii teatrale, sau al unei opere, sau al unei filarmonici a avut efect devastator şi după aia şi-au dat seama că au greşit şi revin. E o lege la care eu sper că se va reveni cu adevărat, cel puţin în cazul instituţiilor de cultură, pentru că ar însemna dezastrul şi îngroparea totală a unor instituţii care şi aşa sunt puţine. În Bucureşti sunt foarte puţine teatre pentru o capitală europeană. Dacă începi să le decimezi pe ideea asta „Lasă, dom’le, că vă descurcaţi voi şi cu mai puţină lume” înseamnă că nu mai poţi cere calitate. Oricum, lucrurile sunt foarte aberante şi sper să se revină cât de curând la o situaţie normală. Însă aş atrage atenţia asupra unui lucru, şi anume această situaţie în care actori care joacă mult sau oameni care muncesc de dimineaţă până seara în teatru – mă refer la tehnic – primesc aceleaşi salarii şi uneori mai mici decât unii colegi de-ai lor care stau degeaba acasă. Situaţia asta nu mai poate continua. Sunt actori, de exemplu, la TNB care repetă şi joacă în foarte multe spectacole şi au salarii mai mici, pe criteriul vechimii, decât nişte actori care stau degeaba de ani de zile. Lucrul ăsta e la fel de aberant ca şi ordonanţa. Cred că cineva ar trebui să cunoască mai în detaliu problemele specifice ale teatrului şi să dea o lege care să pună lucrurile la punct şi într-o ordine firească, fără a decima oameni nevinovaţi.
Din punctul tău de vedere şi din experienţa ta, în teatre în acest moment este exces de personal sau e nevoie de personal?
Personalul de la scenă e evident că nu e în exces. Ba chiar e mare nevoie de personal la scenă. În toate teatrele din Bucureşti, oamenii de la scenă, cei care până la urmă susţin din punct de vedere tehnic spectacolele, sunt foarte puţini, prea puţini. Şi toate teatrele se plâng de asta. În ultimii ani nu au mai avut voie să angajeze şi lucrul ăsta se simte foarte puternic. Oamenii, care au salarii foarte, foarte mici au plecat în alte părţi şi, neavând voie să angajeze, s-a creat această lipsă de personal tehnic la scenă. Din păcate, am auzit că se menajează actori care nu joacă de ani şi ani de zile şi care refuză rolurile pe criteriile că ei sunt prea talentaţi pentru roluri aşa mici şi se dau afară oameni de la tehnic. Lucrul ăsta mi se pare inadmisibil. Cred că dacă trebuie până la urmă daţi afară oameni trebuie daţi afară cei care nu muncesc. Indiferent că sunt actori, sau tehnicieni, sau că lucrează la birou. Până la urmă un artist nu e artist cu numele, e artist dacă funcţionează ca artist. Dacă produce pe scenă un efect artistic. Altfel mi se pare aberant să se dea afară numai oameni de la tehnic şi să se păstreze actori care nu fac nimic.
Cum te afectează Ordonanţa privind drepturile de autor, care presupune o creştere a cotei forfetare de la 20 la 40 la sută? Şi ce repercusiuni are asta asupra teatrului?
Ne afectează pe toţi cei care lucrăm pe contract. Eu am refuzat întotdeauna, de când am terminat facultatea, să mă angajez într-un teatru, pe ideea că lucrurile se vor schimba şi vor deveni mai normale. În sensul că ar trebui să existe concurenţă şi să fie plătită valoarea. Lucrul ăsta începuse să funcţioneze parţial. Acum, înţeleg că România e într-o situaţie de criză şi că trebuie să taie de peste tot, dar eu plătesc o dată asigurările de sănătate unde am cartea de muncă, la UNATC, şi mi s-ar părea normal să plătesc această asigurare de sănătate la orice contract pe care-l am în teatru, dacă atunci când mă duc la medic mi se oferă ceva. Dar, în momentul ăsta, când mă duc la medic, nu mi se oferă absolut nimic. Aşa că sunt nişte bani pe care teatrul mi-i ia abuziv. Evident că această creştere a cotei forfetare înseamnă că veniturile mele se reduc. Deci loveşte în plin… Şi se vor face şi mai puţine spectacole, pentru că tuturor teatrelor li s-a redus cu 20 la sută şi bugetul pentru producţii teatrale. Deci o dată au scăzut salariile cu 25 la sută, bugetele pentru producţii teatrale s-au redus cu 20 la sută şi acum urma şi să fie daţi afară 34 la sută din oameni… În momentul ăsta îţi dai seama că instituţia teatrală este aproape anihilată. De fapt, toată România e în pericol să… E pe marginea prăpastiei. Acuma depinde dacă cineva îi dă un brânci sau nu.
E criză, oamenii sunt afectaţi din toate punctele de vedere. A proteja cultura, teatrul în acest moment este un moft?
Nu mi se pare un moft, evident. Cred că ar trebui protejată măcar puţin, măcar în sensul în care să nu i se dea la cap atât cât să moară sau să intre în comă. Măcar atât. Să nu ni se dea în cap! Eu sunt foarte curios şi foarte panicat în ce priveşte deschiderea stagiunii şi mă întreb cât de mult vor mai veni oamenii la teatru. Evident că în septembrie-octombrie, când va începe stagiunea, oamenii vor avea veniturile mult reduse şi ştim cu toţii că nu bogătaşii României vin la teatru. Dimpotrivă. Oamenii din clasa medie, studenţii, oameni care n-au foarte mulţi bani. Şi sunt curios cât de multe sacrificii vor face să mai vină. În Bucureşti sălile erau pline la multe spectacole. În provincie mai puţin… Părerea mea e că în provincie lovitura va fi devastatoare. Deja vor să desfiinţeze teatre, deja publicul venea mai puţin. Ce să spun?! Hai să fim serioşi… Cred că economia Ploieştiului, spre exemplu, va scăpa de o piatră de moară prin desfiinţarea teatrului…
E o lovitură foarte puternică pentru teatru în general. Şi nu e vorba numai de bani, ci de psihicul oamenilor din teatru. Adică senzaţia e că nu e nevoie de noi şi lucrul ăsta e foarte dureros.
Print