Felix Crainicu: „Nu fac un scop în sine din unicitate”

Loredana Goagă, studentă în anul I, secţia Teatrologie, UNATC Bucureşti

Să fie vreo şapte ani de când priveam din culise un spectacol teatru dans… unul din actori, Felix Crainicu… Peste un timp,am continuat să îl văd, dar în spatele scenei, în calitate de regizor. Felix Crainicu este în prezent realizator al matinalului de la Radio România Actualități, unul din fondatorii, de altfel și instructorii școlii de dans Oportunidad Esculea de Salsa (alături de Suzana Deak), autor a trei cărți publicate („Verdicte inutil amare”, „Taina marelui zeu”, „Legendele dacilor liberi”) și, nu în cele din urmă, regizor de teatru.

Din repertoriul lui regizoral fac parte spectacole precum „Hipioți și bolșevici” de Amiel Gladstone, „Lumea se învârte, iar eu stau pe loc”, după „Ce face lumea, dom’le? Se învarte, dom’le!” de Francois Billetdoux, „Totul despre femei” de Miro Gavran, „Viață lights, moarte fără filtru” de Andrei Ursu, „Feel the rhythm” un spectacol de percuție alternativă, „Şi apoi am devenit bărbat” după „Tea and Sympathy” de Robert Anderson (încă se mai joacă la teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte) şi „Hai să facem sex” de Valentin Krasnagorov (Teatrul Arca din Bucureşti).

Felix este?…

Suma evenimentelor din trecut. Sunt tot ce m-a modificat la un moment dat în timp și m-a adus acum, aici.

Cine, sau ce, te-a condus spre teatru?

Habar nu am. În copilărie ascultam fascinat emisiunile de teatru radiofonic. Nu aș putea să-ți definesc în spațiu sau timp un moment sau o persoană care să mă fi orientat concret către teatru. Mai degrabă aș putea să îți enumăr persoanele, foarte multe la număr și mai toate importante în viața mea, care au căutat să mă descurajeze, să mă determine să renunț la acest vis. Cred că cel mai mult a contat fascinația în fața misterului din universul unui spectacol de teatru, iar aici mă refer la ceea ce se petrece în spatele cortinei, până se ajunge la show-ul propriu-zis. Cred că tocmai din cauza asta am ales regia și nu altceva.

Spune-mi două spectacole din sfera teatrală românească care îți plac și de ce?

Nu știu ce să aleg în clipa asta, de aceea nu voi da nume. Îmi plac foarte mult montările care ies din tiparele teatrului clasic (fără însă a pierde argumentul în favoarea senzaționalului) și care au atitudine. Cred că aici suferă cel mai mult majoritatea spectacolelor pe care le-am văzut în România. Nu am înțeles foarte exact care era opțiunea regizorului, care era părerea lui despre ceea ce vedeam.

Dintre spectacolele pe care le-ai regizat, care e pentru tine „acela”?

De fiecare dată următorul. Dacă a ieșit „la scândură”, spectacolul acela nu mai e al meu. Este al actorilor, al publicului… Totuși… am un sentiment aparte de câte ori mă gândesc la „Hipioți”. A fost primul, e firesc să fie așa. Şi mă bucură faptul că, din nou, m-am opus și am făcut după cum am crezut că e mai bine: toată lumea din școală a vrut să mă oprească să fac acest spectacol. Mi-au spus ce slab e textul, că mă chinui degeaba și tot așa. Am continuat, am făcut spectacolul în afara școlii, înr-un teatru (era examenul meu de absolvență), cu actori – nu cu studenți, cum voiau profesorii. Evident, nici nu au băgat în seamă acest spectacol. Două mici amănunte despre ce a urmat – premiera a avut loc în prezența autorului, Amiel Gladstone, pe care l-am adus din Canada. În plus, „Hipioți și bolșevici” a fost selectat pentru „debut” în Festivalul Național de Teatru. Se joacă de trei ani și are peste 100 de reprezentații. Îl vom încheia acum, în februarie 2012, pentru că actorii au multe alte proiecte.

Care este următorul spectacol pe care îl montezi și când va ieși la lumina ochilor noștri?

Am mai multe propuneri și schițe de proiecte. Le mai las să dospească puțin. Momentan mi-am orientat atenția către alte zone creative. De pildă, în această primăvară voi lansa două cărți la Editura Ponte.

Spune-mi o calitate a ta ca regizor.

Răbdarea.

Dar un defect?

Tot răbdarea. Uneori am prea multă.

Patru lucruri pe care îți place mult să le faci…

Dincolo de regie? Să „cresc” (alături de Suzana Deak) școala de salsa Oportunidad, cu tot ce înseamnă asta – cursuri, show-uri, congrese, petreceri, etc. Să scriu. Să fac fotografii. Să fac excursii lungi cu motorul – cu cât mai lungi (în mii de kilometri), cu atât mai îmbucurătoare.

De ce avem nevoie de teatru?

Pentru că, fiind o formă de arta care moare în clipa în care se naște, are darul de a pătrunde foarte adânc în simțurile noastre. Teatrul ajunge acolo unde se formează sentimentele, are acces liber către zona care te determină pe tine ca persoană să faci alegeri. Nu de puține ori, alegerile astea îți influențează întreaga viață ulterioară.

Cred că fiecare regizor, vrea să aibă doza aceea de unicitate, ceva să-i aparțină numai lui și s-o poată reda dinspre scena spre lume… tu ce vrei să dai din ce ai?

Nu îmi propun să dau ceva anume. Nu fac un scop în sine din această unicitate. Ea vine de la sine dacă ești tu însuți, dacă pui în ceea ce faci tot ce crezi sau tot ce ești. Cum spuneam mai devreme, sunt suma a ceea ce am fost cândva. Atunci când lucrez un spectacol sunt cel din clipa respectivă. Ceea ce înseamnă că fix pe mine, cel de atunci, mă pun pe tapet. Evident, prin tot ceea ce presupune un spectacol de teatru, de la o replică oarecare până la un unghi de lumină.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.