Femeia ţintă şi cei zece amanţi

Un spectacol axat pe un joc multiplu, foarte greu, al marionetei şi al corpului viu, asumat extraordinar de trei actori ai Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu (Diana Fufezan, Cristina Ragos, Ciprian Scurtea). Suportul acestui demers artistic este un text recent al lui Matei Vişniec, în care autorul, după o lungă serie de piese ce aspirau spre realism, se întoarce la conotaţiile poetice ale absurdului şi grotescului care i-au adus notorietatea.

„Femeia ţintă şi cei zece amanţi” răstălmăceşte ordinea lumii într-o viziune horror, o parodie la filmele de groază, cu personaje ciudate şi situaţii tragice, cu umor negru, aproape sadic. Într-o casă a groazei, toate acţiunile sunt motivate de o disperare venită din afară. Aparent, tema dezvoltată ar fi seducţia, însă, spălarea pe creier, care îl obsedează pe autor, specifică tuturor sistemelor, se manifestă şi asupra acestor personaje bizare, situate la limita dintre real şi imposibil. Întreaga lume este o casă a groazei, iar odată intrat în ea, timpul se dilată, memoria dispare, omul este supus unor teste în faţa cărora, oricum, va ieşi învins. Obiecte sau marionete ciudate întreţin starea de nesiguranţă permanentă (o pubelă cu cap de crocodil care îşi deschide fălcile, un păianjen uriaş confecţionat din sârmă, un vultur cu cioc grandios  pregătit pentru tortură).

Femeia, ţintă a soţului ei (Aruncătorul de cuţite), are un cuţit înfipt în ochi dintr-o eroare a acestuia, iar pentru a evada din închisoarea corpului-victimă, în fiecare noapte porneşte cu încrâncenare în seducerea amanţilor. Întotdeauna zece. Soţul îi cunoaşte acest ritual amoros şi, îndurerat, o încurajează. Crima comisă împotriva soţiei este anchetată de un poliţist care va sfârşi ca şi ea. Reprezentarea scenică migrează în zona absurdului de tip Alfred Jarry pentru că actriţa chiar poartă o mască şi un cuţit înfipt în ochi pe toată durata spectacolului. Şi măştile groteşti din cauciuc, şi corpurile deformate prin costum, şi marionetele folosite sporesc această senzaţie.

Spectacolul se deghizează sub alura artificialului pentru a vorbi despre real. Regizoarea Claire Dancoisne foloseşte inspirat formula bazată pe o imagine construită din asocieri bizare de obiecte şi prin relaţia dintre actor şi mască, dintre corpul viu şi marionetă.  Esenţială pentru limbajul ales este scenografia Liei Manţoc, care dă frâu liber imaginaţiei şi aduce tensiune spectacolului. Expresivitatea actorului este modificată de mască şi accentuată printr-un joc impersonal. Diana Fufezan, Cristina Ragos, Ciprian Scurtea interpretează mai multe personaje, toate inspirate din jocul triplu al măştilor, al marionetelor şi al corpului viu, iar performanţa lor se apropie de măiestrie.

Un mic obiect de artă, întins pe durata a cincizeci de minute, în care actorul devine motorul imaginilor, iar imaginea transmiţător de emoţie. Toate pornesc din gustul artificialului în care Claire Dancoisne descifrează textul lui Matei Vişniec, argumentând accentele grave ale unei parodii. Drama, circul, teatrul de marionette, elemente ale commediei dell arte, muzica (Vasile Şirli), elementele plastice se îmbină într-un limbaj unic din care respiră umorul negru.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.