Femeie, păcat, maternitate…

Un spectacol în două părţi, al studenţilor de la Şcoala de Teatru Vizual de la Ierusalim, a fost prezentat în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie organizat de Teatrul Ţăndărică. „Femeia al cărei păcat era maternitatea” este o poveste spusă simplu, într-un limbaj mai puţin cunoscut publicului din România. Şi care în două episoade a câte un sfert de oră fiecare – „Copilul” şi „Mama” – dezvăluie feţe şi faţete ale istoriei interioare a feminităţii, din adâncurile mitului şi până astăzi, într-o formă pe care, pentru început, aş numi-o – cu un cuvânt voit semi-superficial – surprinzătoare. Montarea îi aparţine lui Jacqueline Pearl şi mizează pe maxim efect obţinut prin minimă simplitate.

Sunt două poveşti, aparent fără legătură între ele, „spuse” cu „personaje” miniaturale croite din hârtie. Iar Jacqeline Pearl este ea însăşi, interpret, regizor, povestitor şi personaj(e) şi face, la vedere, să se mişte un mic univers, care seamănă cu cele din muzeele de jucării…

Prima parte, „Copilul”, funcţionează mai degrabă ca un preambul pentru cea de-a doua, dar aşezată straniu – voit straniu – înainte, deşi ordinea firească ar fi fost invers, întâi mama şi apoi copilul. Povestea porneşte dinspre „efect” către „cauză” şi începe duios şi cald-nostalgic, ca un joc în care o fetiţă cu fluturaşi în păr se joacă de-a mama… Şi construieşte, cu aer de mic demiurg (feminin), o lume mică, fragilă şi perisabilă, în care un mic clovn vine pe lume nu se ştie cum, dintr-o poveste de dragoste tainică, ce nu se dezvăluie decât spre sfârşit într-un moment de o rară poezie, când o femeie din carton – cu atributele feminităţii desenate semi-explicit, dar cu o harpă în loc de inimă – intră în „scenă” şi plânge cântând dispariţia clovnului. Jacqueline Pearl face ca mâna femeii din hârtie să atingă inima-harpă şi, ca într-o vrajă, ea însăşi iese din poveste şi, din mic demiurg, devine femeie care stă sub ploaie şi îşi aşteaptă iubitul-clovn sub o umbrelă din care n-au rămas decât spiţele… şi imaginea toată e ca un desen voit neterminat, în care se ghicesc zorii unei alte poveşti.

Partea a doua începe „spectaculos”. Ca un mic teatru de păpuşi (tot din hârtie) care, pe o scenă-măsuţă improvizată, în trepte, – teatru-în-teatru –, va spune două istorii de la două capete de lume ce se topesc una într-alta – poveste-în-poveste. Cu mii de ani în urmă, în ţinutul dăruit de Dumnezeu omului, păcatul Sodomei şi al Gomorei s-a ridicat până la cer. Îngerii Domnului au distrus cetăţile, dar înainte l-au scos din ele pe Lot, cu femeia şi fiicele lui, cu poruncă să nu se uite în urmă. Femeia „cea fără de nume” a lui Lot nu rezistă însă ispitei şi îşi întoarce privirea, iar Dumnezeu o transformă atunci într-un stâlp de sare… Peste milenii, undeva, prin anii începutului de secol 20, înainte de război, într-o fabrică unde se extrag sodiu şi sare, o femeie îşi scrie jurnalul. Viaţa în aceste ţinuturi este moartă. Sarea ucide tot, iar din cauza poluării familiile lucrătorilor n-au voie să locuiască acolo. Mamele îşi vizitează copiii o dată la săptămâni întregi şi de fiecare dată despărţirea este şi mai cumplită. Sarea înghite totul…

Cum arată asta pe micuţa scenă a lui Jacqueline Pearl? Un munte de sare în miniatură în partea stângă a măsuţei-scenă, luminat doar de o lumânare „înaltă” cât muntele. Şi, printre bulgăraşii de sare, mici capete cu ochi de oameni, pe care parcă istoria i-a înghiţit, dar nu i-a putut transforma pe deplin în sare. Şi muntele are în vârf un cap de femeie şi seamănă puţin cu un pântece care poartă în el toate aceste chipuri nenăscute şi îngropate, în acelaşi timp… Apoi, lângă el, se află o stâncă, tot miniaturală, dintr-un material albicios care seamănă deopotrivă cu sarea şi cu lutul şi în care povestea spune că s-ar fi deschis un cinematograf pentru lucrătorii din fabrică. Jacqueline Pearl deschide uşiţele şi înăuntru se află într-adevăr un mic ecran, pe care curg imagini din filmul „Piciul” al lui Chaplin… O nouă poveste-în- poveste (cunoaşteţi, cu siguranţă, mica dramă a prostituatei ce-şi abandonează copilul într-o maşină de lux – iar sintagma cu „femeia al cărei păcat era maternitatea” este preluată chiar din sinopsisul filmului ce-i aparţine lui Chaplin).

Apoi lumile se amestecă. Femeia-mamă a secolului 20, mereu însărcinată, mereu purtând cu sine vina că aduce pe lume – în această lume! – încă un copil pe care-l va chinui, un nou „păcat”, pe care-l va purta cu sine, femeia-mamă, aşadar, se va întâlni peste secole cu femeia fără nume a lui Lot. Şi totul, nu uitaţi, e un mic teatru de figurine din hârtie, mişcate dintr-o parte în alta, cu trenuleţe miniaturale, de mâinile regizoarei-actriţe, care poartă ea însăşi însemnele maternităţii şi care, la sfârşit, ca şi în prima parte, va ieşi din povestea de hârtie şi va intra în lumea reală… Copiii lucrătoarei în fabrica de sare se întâlnesc şi ei peste timp cu cele două fiice ale femeii lui Lot, iar îngheţata cea roşie (singura pată de culoare din spectacol, căci în rest totul este în alb şi puţin negru) din mâinile lor se transformă în două lumânări cărora Jacqueline le dă foc şi care ard până la capăt. Iar sfeşnicul miniatural va arde şi el până la capăt, dar nu lumânări, ci capete de copii din hârtie, înfipte în loc de lumânări… De partea cealaltă a „scenei” se află „casa” femeii, pe care o vizitează din când în când. Nici un detaliu nu e neglijat. Fiecare cuvânt şi fiecare gest se aglomerează în simboluri. De la ghiozdanul pe care-l poartă în spate copiii, până la florile din hârtie pe care un iubit le dăruieşte iubitei şi la ochii deschişi în permanenţă, ca un refuz încăpăţânat şi curajos al femeii (care începe cu povestea nevestei lui Lot) de a-şi întoarce privirile de la spectacolul suferinţei, oricât de cumplit ar fi el şi orice preţ ar trebui să plătească.

În final, femeia-demiurg-regizor-actriţă-povestitor se desprinde de povestea cu personaje de hârtie, intră în propriul ei rol, de mamă care poartă în ea un prunc, şi începe un cântec straniu şi tulburător (ca un anti-cântec de leagăn) în care cu disperare îl imploră să nu se grăbească să vină pe lume, să rămână cât mai mult în întunericul din ea, să nu sfâşie vălul prea curând, căci viaţa nu înseamnă nimic altceva decât condamnare la suferinţă.

Şi toate poveştile se sfârşesc în acelaşi timp. Femeia naşte şi din pântece îi curge doar sare, personajele de hârtie rămân nemişcate, iar pe micul ecran din stâncă se zăreşte scris „The end”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.