„Dintre toate scrierile lui Gorki, În adâncuri este opera cea mai inspirată, cea mai contradictorie, cea mai frumoasă, relevantă pentru zilele noastre. O piesă cu implicaţii sociale, politice sau culturale actuale, ele există din belşug: singurătatea individului, a unei comunităţi, singurătatea unei naţiuni şi a unei ţări, precum şi confruntarea constantă dintre individualitate şi necesitatea de a face parte din societate”. Sunt cuvintele cu care regizorul Yuri Kordonsky își justifică alegerea de a pune în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj spectacolul „În adâncuri”, după piesa mai cunoscută cu titlul „Azilul de noapte”. Stranie combinația de Kordonsky și trupa, celebra trupă, a Teatrului Maghiar din Cluj… Iar rezultatul – aș risca să spun cehovian… la care contribuie din plin decorul lui Dragoș Buhagiar. Care alege formula de studio, în care spectatorii sunt pe scenă, aproape, extrem de aproape de lumea absurd de vie și de bolnavă de lângă ei, unde le pot auzi actorilor respirația, iar efectul naturalist țintit de regizor are toate datele să se realizeze deplin.
Kordonsky mută povestea în lumea noastră. Nu e Rusia secolului XIX cea pe care o vedem pe scenă, ci un aici și acum concret, dureros, grețos. Sunt oamenii săraci ai secolului 21, rămași într-un fel de falie a istoriei, nici aici, nici acolo cu adevărat. Pentru ei, faptul că afară, în lume, se construiesc zgârie-nori și există Google e prea puțin important. Ei sunt închiși în acel spațiu, un fel de acoperiș-arcă, unde mai supraviețuiesc încă o zi. Faptul că ascultă la radio știri „la zi” e aproape singurul contact cu lumea de afară, dar e fals și exterior, iar în universul lor are doar rolul pe care l-ar avea basmele…
Dragoș Buhagiar construiește un fel de mansardă mizeră, unde urlă vântul printre fâșii de celofan rupte și unde lumina nu crește niciodată mai sus de un anumit nivel, inducând subliminal o stare „gri” spectatorului. De fapt, totul e gri, totul e cenușiu, nu există pete de culoare, există doar moarte, boală, suferință – e iadul. Iadul în cea mai pură formă pământească. Iar locatarii lui sunt oameni fără familie, fără viață, fără bani, care nu visează la nimic și care nu trăiesc pentru nimic. Sunt ceea ce numim de obicei, cu un cuvânt împrumutat și total desensibilizat „homeless”. „În adâncuri Dumnezeu nu este prezent cu adevărat, el există pentru unele personaje, dar până şi ei se zbat, pun întrebări la care nu primesc răspuns aproape niciodată. Întrebarea este: până unde mai poate merge omenirea înainte de a înceta să existe?” Aceasta e, de fapt, interogația pe care o propun Yuri Kordonsky și spectacolul lui.
Într-o mizerie desăvârșită, deloc cosmetizată, ci dimpotrivă, augmentată, chiriașii lui Kostiliov și ai Vasilisei, ei înșiși victime ale sorții, trăiesc în umbră, „în adâncuri” așa cum, foarte justificat alege regizorul să-și numească spectacolul în această variantă, trăiesc ducându-și suferința cu un fel de resemnare absurdă, până la limită… acea limită dincolo de care începe tragicul. Și tragică este, în versiunea de la Cluj, tocmai depersonalizarea… Kordonsky practică un fel de uniformizare a personajelor, un fel amalgamare în care fiecare, indiferent de nume și „crucea” pe care o poartă participă la marea suferință, e unul dintre locatarii iadului. De aceea, aproape că anulează limita între personaje principale și secundare, de aceea pe scenă individualitățile se topesc și câștigătoare rămâne SUFERINȚA în cea mai decantată și pură formă a ei. Luka, Actorul, Satin, Anna, Nastia, Baronul, Bubnov, Turcul sunt cu toții doar în-trupări ale suferinței și ale dezumanizării. Ceea ce practică, în fond, Kordonsky, e un fel de analiză microscopică, medicală, a acestei suferințe (și acesta e unul dintre motivele pentru care spuneam că spectacolul e cehovian).
În lumea din „Adâncuri” nu există zi sau noapte, timpul curge cumva egal, măsurat numai de chinul necontenit, de boală, de apropierea morții, de repetitivitate. Totul e la infinit la fel. Iar „deșertul” infinit e spart din când în când de câte-o oază de „fericire”. Și da, tocmai această absurdă fericire în Iad e frumusețea absolută a spectacolului lui Yuri Kordonsky. Tocmai aici e limita tragicului. În faptul că oricât le-ai restrânge universul, ca într-un experiment teribil de laborator, oamenii sunt programați genetic să găsească sclipiri de fericire în Iad. De aceea, dansul Actorului cu Anna, muribunda Anna, interpretată atât de puternic naturalist de Laczó Júlia, rămâne unul din momentele cele mai frumoase ale spectacolului. Actrița își etalează boala și suferința până la limita suportabilului, nu-și menajează deloc spectatorii, iar momentele dinainte de moarte, în care pune întrebări și în care se agață, de fapt, cu disperare de viață, oricât de chinuitoare ar fi ea, sunt una dintre cele mai teribile lecții de viață. De ce ar refuza frumusețea Raiului promis dincolo și l-ar schimba oricând cu Iadul în care trăiește e una din marile întrebări ale umanității.
Și, de altfel, în acest univers în miniatură, oamenii mor de la o zi la alta, mor și dispar și în urma lor nu rămâne nimic. Fie că e vorba de crimă, sau de boală, sau de disperare, sau de… sinucidere – din nou, Kordonsky alege o rezolvare „cehoviană” în cazul Natașei care își toarnă în cap apă clocotită, schimbând astfel povestea originală, în care Vassilisa e cea care o opărește pe Natașa – acolo, „în adâncuri”, oamenii mor ca într-un laborator – urmăriți de undeva de sus de un microscop uriaș sau uitați cu totul, ca într-un experiment fără finalitate. Dar, deși mor, deși singura ieșire din mansarda lor întunecată e moartea, oamenii găsesc încă timp să iubească, să se bucure de gesturi infinit de mici, să cânte, să-l caute pe Dumnezeu. Luka, interpretat de Bogdan Zsolt, care poartă în spate două cruci – două pietre uriașe – vinovăție și izbăvire, aduce în acest loc al violenței extreme un soi de liniște ireală. Iar Actorul (Dimény Áron) e singurul care poartă cu el Speranța, ceea ce-l și trimite, paradoxal, mai repede spre moarte, spre sinucidere… Printre gesturi de violență extremă și gesturi de o tandrețe ireală în acel spațiu, personajele găsesc timp să se îndrăgostească, femeile Vassilisa (o Imola Kézdi care interpretează feminitatea vulgară, brutală, agresivă) și Natașa (Éva Imre, timidă și pierdută în poveștile pe care le citește noaptea și care-i hrănesc și depresia, și tandrețea) se bat pe Vaska.
Și undeva, în spate, o mică bisericuță din lemn, luminată de lumânări – de altfel singura lumină „puternică” din spectacol. O lumină caldă, galbenă, de o frumusețe picturală, care luminează toată partea a doua a spectacolului, cea în care, în prim-plan se află Satin, interpretat de Miklos Bacs. Muzica e cea care salvează de la întunericul total lumea din spectacolul lui Yuri Kordonsky, muzica și lumina lumânărilor. Miklos Bacs, cu un chip coborât parcă din Dostoievski, e un amestec de cruzime, căldură reprimată și masculinitate, înmuiate straniu și poetic în vocea superbă cu care cântă muzică rusească în final. El e personajul torturat de întrebări fără răspuns, el e cel mai chinuit interior dintre toate personajele, el ar fi, într-un alt univers, un autentic Ivan Karamazov, iar interpretarea lui Miklos Bacs conține toate aceste nuanțe. Imaginea lui, la lumina lumânărilor, cântând încet muzică rusească și vocile celorlalți armonizându-se cu a lui, rămâne puternică și te însoțește încă mult timp după sfârșitul spectacolului.
„În adâncuri” nu e un spectacol comod, nu e un spectacol care „să-ți placă”, e un spectacol greu și, dacă ar fi să-i reproșez ceva, este ritmul, pe alocuri prea lent, însă e una din acele montări care-ți intră în ADN și din când în când, fără motiv, când mergi cu metroul sau când te uiți pe geamul tramvaiului, când vezi un om prăbușit și cerșind la Gara de Nord sau la Piața Romană, la coloane, încercând să vândă un buchețel de brândușe, îți explodează în minte imagini din „adâncurile” lui Yuri Kordonsky.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
„În adâncuri” de M. Gorki
Regia: Yuri Kordonsky
Dramaturgia: Visky András
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Distribuția: Hatházi András, Kézdi Imola, Imre Eva, Viola Gábor, Farkas Lóránd, Laczó Júlia, Pethö Anikó, Keresztes Sándor, Szůcs Ervin, Bács Miklós, Dimény Áron, Bogdán Zsolt, Árus Péter
Print