Fericirea și moartea poartă același nume: „Aglaja”

Aglaja este o fetiță care te poate convinge cu ochii ei mari și naivi că fericirea și copilăria sunt nesfârșite, menite să dăinuie pentru totdeauna. Visele și imaginația sunt prietenii și aliații săi de nădejde. Unul dintre ei e ca o apariție fantomatică, merge pe picioroange, are un cioc lung și nu seamănă nici a pasăre, nici a vreo altă creatură de prin locurile noastre. În ochii de copil ai Aglajei, familia sa e tot ce ți-ai putea dori vreodată: o mamă superbă cu părul de oțel, atât de blândă și familiară în capotul înflorat, un tată ca un al doilea copil, care își atârnă fracul celebru într-un cuier pentru o ultimă conversație și o mătușă iubitoare, excentrică și cu o energie aparte. Ai zice că viața în culisele circului e fantezia oricărui copil care vrea să se prindă de trapez cu mâinile păpușii sale. În această lume plină de efervescență, se dospesc, se fabrică și se destramă vise. Aici îți imaginezi nenumărate feluri de mâncare apetisante în fața unui platou cu mămăligă, aici poți să repeți numere de circ împreună cu mătușa Reta, aici poți visa că vei ajunge la fel de celebră ca Sophia Loren, aici viața încape într-un geamantan roșu cu mâner ca receptorul unui telefon. Departe de casă, „altfel mi-am imaginat fericirea”, spune fetița cu ochi sclipitori în care intuiești o lume întreagă de povești nespuse.

„Aglaja” de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” este un gen de spectacol care nu mai există în alte teatre din București și, probabil, din România întreagă. Îl diferențiază atât dramatizarea după textele speciale ale Aglajei Veteranyi, cât și conceptul și coregrafia create de Ștefan Lupu, muzica și costumele realizate de Adeline Bădescu și Elena Dobândă. Iar în mijlocul acestora stă Alina Petrică ca o păpușă de porțelan ba în rochița ei roz de copil, ba transformată într-o adolescentă pentru care mirajul familiei perfecte dispare, ba într-o tânără atrăgătoare care face streaptease pentru viciile mamei, un mod crud și brutal de a-i vinde inocența pe câteva „grame… sau sticle”. „Aglaja” este, într-un fel, spectacolul Alinei Petrică în care actrița își dă măsura talentului, al îndrăznelii și curajului său. Umple scena cu prezența și energia ei de la început până la sfârșit, fără să rateze vreo întâlnire cu ceilalți parteneri de joc sau vreo ciocnire de emoții.

Alina Petrică creează o Aglaja pe care spectatorii nu o vor uita ușor, cu ochi imenși, albaștri și senini, încărcați cu naivitatea și dorința de a se juca născută din propria copilărie proiectată în spatele ei și cu o sensibilitate și fragilitate care rămân o marcă a personajului în ciuda tuturor transformărilor prin care trece. Actrița face un pariu cu ea însăși pe care îl câștigă. „Aglaja” este un crez și o mărturie personală despre lume, despre teatru, despre copilărie, despre iubire și moarte, teme care se omogenizează în lumea duală a circului, în care tristețea și suferința se împletesc cu bucuria și adrenalina momentului, precum schimbările rapide de stare ale clovnului…

Structura spectacolului se compune din imagini și momente secvențiale care încearcă să relateze viața Aglajei din copilărie până la maturitate, când e obligată să se confrunte cu cea mai dură fațetă a realității: moartea. Dar mirosea a moarte încă de la început, pe sub dedesubturile putrede ale vieții fiecăruia… Ca la un spectacol de circ, toți își etalează numărul inconfundabil care îi definește. Anca Florescu e mama care se luptă între două tipologii, femeia puternică de pe scenă cu părul de oțel și femeia din afara scenei, rănită, trădată și subminată de popriile vicii. Iar Anca Florescu trece cu eleganță prin toate avatarurile până când va capitula în fața morții Retei. Soțul ei, interpretat de Adrian Ciobanu, e și mai laș, e un copil în trup de adult, fascinat de lumile fictive din camera lui de filmat și apoi, de mirajul lumii întregi. Reta e un fenomen în sine, o apariție excentrică amestecată cu blândețe și candoare, ilară și adorabilă în același timp, valențe pe care Olimpiu Blaj le mânuiește cu atenție și le oferă în cantități egale. E singurul personaj care își asumă slăbiciunile, identitatea și destinul. Și tocmai puțina sinceritate naște instinctiv în Aglaja o dragoste nemărginită pentru mătușa ei Reta. Ștefan Lupu, o Pepita cu sangre caliente și un Costel rezervat împreună cu Alexandru Lucian Aron, care interpretează cu brio trei roluri diametral opuse, completează tabloul Aglajei pe jumătate grotesc, pe jumătate fascinant, dintr-o expoziție parcă suprarealistă.

Momentul cheie și de referință din „Aglaja” rămâne dansul morții pe ritmul și mișcările deja marca Ștefan Lupu. Moartea care te cuprinde într-un delir dulce al spaimei și al eliberării, moartea care te strivește energic și constant cu iminența ei, ca o bătaie rapidă, dar apăsată de picior, moartea care dansează cu secera într-o mână, care te împresoară cu chipuri fantomatice până îți taie respirația cu o șfichiuire rapidă din braț, moartea aceasta doare la fel de mult ca inocența Aglajei în care vrei să speri până în ultima clipă, ca într-o salvare miraculoasă din mijlocul unui ocean albastru și senin precum ochii ei.

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”

„Aglaja”  după Aglaja Veteranyi
Concept și coregrafie  – Ștefan Lupu
Dramatizare – Alina Petrică
Sound design – Mihai Dobre
Set design – Adeline Bădescu și Elena Dobândă
Costume – Cristina Milea și Elena Gheorghe
Graphic design – Bogdan Domșa
Video editing – Waradu Luin
D.O.P. – Marius Mihordescu
Screenings operator – Marius Ionuț Popescu
Music operator – Abe Kyohey

Distribuția:

Aglaja – Alina Petrică
Mama – Anca Florescu
Tata – Adrian Ciobanu
Mătuşa – Olimpiu Blaj
Williesäcker / Frau Hitz / Moartea – Alexandru Lucian Aron
Pepita / Costel – Ștefan Lupu
Cian Cian – Abe Kyohey