În 1945 George Orwell scria „Ferma animalelor”, un roman-satiră care avea să facă înconjurul lumii, devenind unul dintre cele mai discutate texte scrise vreodată. O fabulă acidă care vorbea despre o societate disfuncțională, despre incorectidune, corupție și lipsa de șansă, toate ascunse sub haina unui sistem dictatorial puternic – la vremea aceea, cel comunist. A urmat apoi, la final de ani ’90, și ecranizarea romanului, în regia lui John Stephenson, un film de animație apreciat de asemenea, dar care nu a reușit să egaleze succesul cărții. În 2016 însă, fiecare dintre noi ajunge să scrie sau să regizeze, într-un fel sau altul câte o fermă a animalelor, fiindcă, până la urmă, ferma în cauză nu este nimic altceva decât societatea în care trăim. Și cum îți așterni, așa dormi…
Cei de la Teatrul Auăleu din Timișoara vorbesc întocmai despre asta, despre cum era în vremea lui Orwell și cum (ne) este acum – la fel. Despre ce s-a dorit și ce s-a schimbat – mult și totuși nimic. „Ferma” lor este și ferma noastră: o ogradă mare și diversă care se dorește prosperă, cu animale de toate rasele, cu mofturi și speranțe câte și mai câte.
Christine Cizmaș, Ioan Codrea, Marian Pîrvulescu, Cristian Popescu, Andrei Racolța și Ovidiu Mihăiță și-au lăsat Teatrul de garaj și curte de la Scârț, Loc lejer și au dat o fugă până la București cu ocazia Maratonului Teatrului Independent – Bucharest Fringe de anul acesta. Au jucat și au (în)cântat la Unteatru, în fața unui public tare bucuros să îi cunoască. S-au preschimbat în ființe animalizate și au început periplul.
Fiecare actor întruchipează câte un animal. Iar fiecare animal din povestea lor – fie el bovină, porcină, cabalină sau înaripată – devine, de fapt, exponențial pentru câte o categorie socială. Fiindcă, nu-i așa, oriunde există clasificări și ierarhii… chiar și-n lumea celor care nu cuvântă. Spectacolul lor este unul antisistem, o satiră la adresa societății, un protest nu violent, ci muzical. Căci satira, de data asta, se cântă. Cu poftă, din toți rărunchii și cu dibăcie. Inventiv și ritmat. Cu saxofoane, tromboane, acordeoane, la tobe și chitară. Căci uneori viața la fermă e teribil de interesantă și de liberă. Dar ce e de făcut atunci când tocmai libertatea ajunge să fie murdărită? De noroaie și de reguli, de pretenții nefondate și de restricții. Toate sub pretextul uniformizării, căci nu procesul e important acum, ci progresul.
La ferma asta se muncește mult și din greu, ba chiar până în pragul extenuării uneori, dar ce contează, atâta vreme cât fiecare animal e mulțumit cât de cât cu munca sa. Păcat însă că rația de mâncare scade pe zi ce trece, în timp ce corupția crește. Cât despre concurența, ea trebuie cu desăvârșire înlăturată. La „Ferma” se vorbește mult și despre egalitate, una ușor atipică însă. Aici egalitatea, așa cum a fost ea promulgată de la tribună, de către conducătorul ogrăzii – porcul – nu e aceeași pentru toată lumea – „unele animale sunt mai egale decât altele”. Și încep să apară astfel, pe rând, supuși și sus-puși, producători și consumatori, investitori și dezertori. Începe să existe deopotrivă exces și zel sau, pur și simplu, exces de zel.
Sunt, totuși, aici printre vițuitoare și câteva care încearcă să se salveze, să dea din aripi, din copite, să ragă, să mai sughițe un pic, că poate-poate o să fie (mai) bine. Păcat însă că realitatea e dezolantă și pare că fiecare animal tot pe limba lui piere. Te mai îmbărbătezi însă la final de spectacol, când ți se urează sincer, din inimă să-ți fie bine. Aici sau pe Muntele de Zahăr, în caz că râvnești într-acolo. Primești astfel toată mulțumirea actorilor din trupă și certitudinea că a meritat să-i vezi și să-i auzi, la fel cum merită să bați drumul oricând și până la Timișoara, cât să-i mai prinzi la treabă.
Teatrul celor de la Auăleu nu se vrea unul cu pretenții. Ci este unul simplu, frust, direct, „aspru și nefardat” – după cum ei înșiși îl descriu. Spectacolul lor te lovește în moalele capului și te zguduie puțin. Povestea e mai mult decât clară și onestă. Iar toți cei din distribuție reușesc să demonstreze că nu e neapărat nevoie de scenografii elaborate, costume migăloase și tot felul de efecte cât să spui răspicat o poveste despre adevăr. Pentru ei, toate aceste elemente sunt minimale, dar compensează din plin prin elanul și pofta de a fi pe scenă. Auăleu ne arată cât de naivi, ridicoli, banali, bizari, frumoși, curajoși, muncitori, organizați sau dezinteresați suntem. Cât ne amăgim și cât ne aruncăm abrutizant în muncă, într-un așa trebuie. Spectacolul „Ferma” este nici mai mult, nici mai puțin decât fresca societății în care ne purtăm viețile, fiecare cu câte o mască. Este o revoltă ingenios gândită și susținută care te determină să îți aduci aminte că și tu, la rândul tău ești prins în lanțul ăsta noduros al slăbiciunilor. Paradoxal, un lanț ruginit, dar care face cum face și tot se ține bine încleștat. Și te obligă, fără să-ți dai seama, pe tine ca spectator, spre un pact pe care ajungi să-l faci cu cei care ți-l cântă, dar mai important, cu tine însuți, că n-ai să te mai lași prins și tras pe roată. Că viața nu-i un abator. Iar supunerea sau resemnarea în fața unui sistem corupt nu sunt nicidecum soluții.
Și atunci cum rămâne(m)… pasiv(i)-agresiv(i) sau mai degrabă progresiv(i)?
Teatrul Auăleu, Timișoara
„Ferma”, dramatizare după romanul „Ferma animalelor”: Ovidiu Mihăiță
Acționează: Christine Cizmaș, Ioan Codrea, Marian Pîrvulescu, Cristian Popescu, Andrei Racolța și Ovidiu MihăițăÎnscenarea: Ovidiu Mihăiță
Muzica: Cari Tibor
Sunet: Cristian Popescu
Lumini: Norbert Lovasz