Ploaie de artificii și o mare de oameni, o insectă uriașă plimbându-se prin Piața Mare și „torcând” kilometri de hârtie pe care o lasă să cadă peste spectatori, motociclete traversând Piața Mare pe sârmă, la înălțime, în timp ce un bărbat face acrobații care-ți taie respirația undeva la o sută de metri de pământ, Baryshnikov mergând încet și admirând clădirile de pe Strada Cetății, Pippo Delbono vorbindu-le agitat celor rămași în sală la Habitus să-i vadă filmul „Vangelo”, soarele apunând peste bazinul pregătit pentru „Metamorfoze”, o mulțime de oameni în față la Fabrica de Cultură, sperând să mai prindă un loc la „Faust”, într-o seară târziu, când ploaia cădea deprimant acolo, la marginea Sibiului, un sunet de orgă într-o biserică de la Cisnădioara, Robert Wilson alegând ceva de pe rafturile de la magazinul Muzeului Astra, din Piața Mică, oscilând între o mască populară sau un obiect de ceramică, Marcel Iureș, singur, la o cafea, la o terasă de lângă Podul Minciunilor, privind lumea cu un zâmbet cald și ușor ironic, Akihiro Yamamoto făcând o demonstrație cu evantaiul, în sala de conferințe de la Habitus, Silviu Purcărete strecurându-se discret în sală la „Faust” și privind grupul compact de la ușă, parcă ușor vinovat, sirena unei ambulanțe auzindu-se straniu printre ritmurile de flamenco de la Sala Thalia, Ohad Naharin, străbătând agale Piața Mare, cortul lui David Dimitri, omul-circ, ușor inundat de ploaia cruntă care a venit peste Sibiu în ultimul week-end… Instantanee din zece zile de festival, un festival care tocmai și-a încheiat cea de 24-a ediție, dedicată IUBIRII, un festival care rămâne unic în lume în primul rând prin atmosfera fantastică pe care o creează timp de zece zile. Am ales cinci spectacole, fiecare cu momentul lui magic, ca să rezum FITS 2017…
Pe sârmă, printre nori
Un om care merge pe sârmă undeva sus, deasupra lumii, sfidând ploaia și vântul – o imagine teribil de puternică, la final de reprezentație cu „În aplauzele voastre… omul-circ”. Într-un cort, așezat la baza hipică, un om cu zâmbet de Chaplin și Louis de Funès, amestecă giumbușlucuri, muzică și acrobații, merge pe sârmă și se transformă singur într-o ghiulea. Afară e o vreme deprimantă, e ploaie și bate vântul rece, drumul până la cort e plin de noroi, se merge încet, în șir indian pe un podeț de lemn improvizat, iar în interior zărești câteva ochiuri de apă de la rafalele de ieri. Și ghicești în spatele zâmbetului cuceritor al lui David Dimitri, omul care-și poartă cortul cu el prin lume, toată munca însingurată, toate orele petrecute pe sârmă, de unul singur, toate momentele în care a căzut și s-a ridicat, toate lacrimile… Iar în final, când crezi că spectacolul s-a sfârșit, când aplauzele s-au stins, omul-circ se strecoară afară printr-un „gemuleț” al cortului, undeva sus, la înălțime, și-ți face semn să ieși în curte și să-l urmezi. Afară, pe o sârmă subțire pe care de-abia o zărești, întinsă undeva sus-sus, David Dimitri pășește încet, deasupra lumii, printre nori și picături de ploaie rece. O imagine pentru o sută de ani!
Bob Wilson, rătăcit prin pădurea de cuvinte
Robert Wilson, ca o statuie pe jumătate vie, pe scenă, într-o pădure de cuvinte „despre nimic”, așteaptă să se umple sala de la Teatrul „Radu Stanca”. Ești aproape, foarte aproape, și-i simți energia rece, iar imaginea întreagă ți se înfige în minte și știi că nimic n-o va putea șterge. O pădure de fâșii albe de hârtie pline de cuvinte scrise cu litere negre, o mare de hârtii pe jos. „Prelegere despre nimic” a fost, dincolo de gustul personal pentru un tip de teatru sau altul, privilegiul de a respira „nimicul” în același ritm cu Robert Wilson. Și acea clipă unică în care, îl vezi, de pe primul rând, cum vine și se așază în patul alb și-i simți ritmul respirației, accelerat, și încerci să ghicești la ce se gândește în clipa aia în care stă cu ochii închiși și se străduiește să-și regleze respirația rămâne momentul tău secret…
Fado, într-un apus la Cisnădioara
Ana Pinhal cântă un amestec de fado și flamenco și vocea ei se aude magic în biserica fortificată de la Cisnădioara. Un drum prin pădure și, când ajungi sus, soarele apune peste Cisnădioara. Nucul uriaș din curte e tot acolo de ani întregi și mereu alte grupuri de spectatori își fac poze sub el sau fotografiază satul de sus, prin ochiurile de piatră din zid. Aerul e puternic și totul are un farmec aparte. Toată lumea zâmbește. Înăuntru, în biserica veche, orice poveste pare mai frumoasă, chiar dacă răcoarea serii ciupește întotdeauna mai tare decât în Sibiu. Muzica se revarsă în valuri, Ana Pinhal vorbește despre acest proiect – „De la Fado la Flamenco – o călătorie muzicală” – aflat la intersecția dintre două lumi, și sentimentul e că ai vrea ca timpul să se oprească în loc.
Baryshnikov, dansând într-o „colivie” din amintiri
Într-un fel de chioșc din altă lume, construit în stil art-nouveau, păstrând patina timpului și lăsând senzația că bătrânețea și moartea se insinuează din fiecare colțișor, Mikhail Baryshnikov vorbește prin poemele celui mai bun prieten al lui, scriitorul Joseph Brodsky, și dansează din când în când, lăsând cuvintele să se transforme în mișcare. Timpul și dezastrul pe care-l lasă în urmă, bătrânețea, moartea iminentă și întreaga poezie a urmelor pe care le lasă timpul, toate sunt încarnate în fiecare dintre imaginile din care e compus spectacolul „Brodsky/Baryshnikov”. Baryshnikov nu dansează aici atât cât și-ar fi dorit poate cei care-l așteptau pe scenă pe marele balerin. Doar câteva mișcări, din când în când, înăuntrul „coliviei” vechi – singurul decor din scenă. Însă imaginea cea mai puternică din întregul spectacol, pe care s-o iei cu tine până la capătul lumii, rămâne cea în care Baryshnikov își dezvăluie corpul. Își scoate cămașa și vesta și simți cu toată ființa că acolo e un act de curaj. Curajul de a-și arăta corpul atât de celebru pe toate marile scene ale lumii și care azi e cel al unui bărbat de 69 de ani, curajul de a încarna această teribil de seducătoare poezie despre timpul care macină încet totul. Imaginea lui Baryshnikov, fragil și în același timp atât de puternic, îți lasă un nod amar în gât pentru încă o sută de ani…
Pippo Delbono, un uriaș într-o lume strâmbă
Undeva, într-un colț al sălii, Pippo Delbono, cu un teanc de hârtii în mână urmărește aproape fără să respire ce se întâmplă pe scenă. E spectacolul „Evanghelie”, un spectacol care a zguduit puternic lumea catolică, un spectacol care pune sub semnul întrebării creștinismul. Delbono construiește acest spectacol ca pe un fel de răspuns dat mamei lui, care, până în ultimul moment al vieții și-a dorit să-l întoarcă spre Iisus pe cel care se declară homosexual și budist. O experiență teribilă acest „Evanghelie”, mai degrabă un strigăt care seamănă teribil, la o distanță de peste un secol, cu cel al lui Ivan Karamazov… Un spectacol din carne și sânge și multă suferință. Imaginea lui Pippo Delbono, în întuneric, așteptând să țâșnească pe scenă „urlând” în microfon „Fericirile” din Predica de pe Munte, imaginea lui, stând concentrat, întunecat, privind parcă vag cu coada ochiului spre public, ca să-i vadă reacția, imaginea lui în același timp fragilă și copleșitoare, augmentată de respirația profundă în microfon, rămâne imaginea căutărilor, a însingurărilor și a orbecăielilor lumii noastre… ca un strigăt fără răspuns!
Print