“Fetele stau mai aproape de lună”

Cristian Opriş

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte din colecţia Yorick de la Editura Nemira.

Director al Teatrului “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, elev al lui Tompa Gabor, absolvent al Universităţii de Artă Teatrală din Târgul Mureş, Laszló Bocsárdi îl aduce la Bucureşti pe Caligula, “cel mai zmintit dintre împăraţii Romei”.

Constituindu-se ca fiind un demers de o complexitate fantastică şi totodată o bucurie la nivel vizual, voi încerca o prezentare de tip cronologic.

1. Caligula – ARTISTUL

Pe lângă despotismul unanim cunoscut, în actul I avem a cunoaşte tipul idealistului. Detaşat şi totuşi bine înrădăcinat în treburile de factură politică, sarcastic până în măduva oaselor. Un adevărat paradox, cu un farmec inconfundabil ce reuşeşte să călătorească şi să existe, foarte actual, peste secole. Din această cauză, alegerea lui Sorin Leoveanu pentru acest rol care oferă şi, bineînţeles, cere enorm, îmi pare una cât se poate de bună. Trei ore asumate la intensitate maximă în rolul teribilului împărat – o performanţă, îmi permit să cred, foarte greu de egalat. 

În prima parte a spectacolului, József Bartha apelează la Teatrul Sacru. O masă cu 64 de lumânări în partea stângă, trei scaune, un panou transparent, două oglinzi, dau impresia unui spaţiu aerisit, bine calculat, cinematografic.  

Pe o muzică de salon, Caius se bucură de o intrare lentă, îmbrăcându-şi halatul. Prezentându-şi totodată intenţiile. Întrebat fiind de ce îşi doreşte Luna, acesta răspunde ironic “Pentru că nu o am încă.” “Oamenii mor şi nu sunt fericiţi. Oamenilor le lipseşte clarviziunea”, adaugă apoi, pe un ton nu tocmai nostalgic. Chipul acoperit pe jumătate cu noroi sugerează încă dintru început dualitatea sa. Monologul se încheie prin sintagma “Marea Încercare”, îndrăzneală care îl va urmări până la  final. 

2. Complotul.

A doua parte, începând cu complotul, duce spectacolul în zona Teatrului Imediat. “Nu există nici o îndoială că teatrul poate fi un loc foarte special. E ca o lupă care măreşte, dar şi ca o lentilă care reduce. E o lume mică, astfel încît poate uşor să fie meschină.” – Peter Brook. 

“Sfătuitorii”, îmbrăcaţi în costume albe şi pălării, mai mereu înspăimântaţi, sperând să păcălească decizile celui pentru care crimele deveniseră atât de uşor de înfăptuit. Caligula apare între ei dansând sfidător, tot într-un costum alb, despicat la spate, dar fără pălărie. Continuând  sfidarea, se oferă să le ofere masa. Apariţia grilului detensionează, întreaga scenă echilibrând lucrurile.

“A fost odată un împărat pe care nu îl iubea nimeni”, spune acesta resemnat. Imediat  după aceea, în absenţa sacrului, are loc prima crimă. Deşi lăudat la rândul său pentru sfidare, cel ucis îşi găseşte sfârşitul tocmai pentru aceasta. “Numai ura îi face pe oameni inteligenţi”. Apoi, dovedind că se cunoaşte pe sine recunoaşte remuşcările continue pe care le are. “Nu eşti niciodată singur. Povara trecutului şi a viitorului,  cei pe care i-am ucis sunt cu noi.”

Foto Constantin Pădureanu

3. Devenirea

O portavoce anunţând metamorfoza personajului dă spectacolului valenţe noi. Scaunele sunt acum mult mai multe, complotul este dizolvat, un nou altar, de această dată pe mijloc, impune adoraţia celor prezenţi: “Spuneţi că aţi văzut-o pe Venus.” Transformarea ajunge să fie din ce în ce mai evidentă, confirmată fiind printr-un nou costum, feminin al lui Judith Dobre-Kóthay.

Deşi pericolul devine şi mai evident, din cauza nesiguranţei pe care o seamănă prin îndrăzneală sa, durerile nu dispar. Zeul suferă laolaltă cu ceilalţi muritori. 

4. Epilog

Panoul utilizat de József Bartha se deschide încă o dată. Caligula propune de data aceasta un concurs la care sunt invitaţi să participe poeţi ai Romei. Aceştia se dovedesc nedemni de “meseria” lor, aşadar împotriva lui Caligula, un recitator desăvârşit. “Singurul artist pe care l-a cunoscut Roma”, după spusele sale. “Nu există cer”, concluzionează amar. Vinovăţia, ieşirea din sine, toate venind ca un amalgam, care nu numai că îl doboară, dar îi aduc şi sfârşitul, ironic, tot printr-un complot, un altul. 

Ceea ce trebuie poate subliniat încă o dată e că spectacolul regizorului Laszlo Bocsardi nu se vrea nici comod, nici uşor de urmărit, deşi scenele sunt magistral legate unele de altele. Este un spectacol-cult, o călătorie antrenantă ce pare că nu iartă pe nimeni. Şi, poate ceea ce impresionează şi mai mult, este tocmai contrastul amintit în primele rânduri. Forţa şi sensibilitatea care conlucrează şi fac din Caligula o apariţie înspăimântătoare, ispititoare, la fel ca şi extraordinarul text al lui Camus. Decorul şi Costumele moderne, acustică foarte bună şi, desigur, siguranţa lui Sorin Leoveanu într-un rol care i se potriveşte atât de bine ajunge a fi o binecuvântare, cred eu, pentru orice fel de spectator. Universalitatea survenită atât din textul de o actualitate incredibilă, cât şi abordarea precisă din punct de vedere regizoral nu lasă loc de întors.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.