Este, mai întâi, reîntâlnirea cu orașul colorat, care respiră liniștit și european într-o Europă profund neliniștită. În iunie, Sibiul înseamnă festivalulul de la Sibiu. Nici nu-i nevoie să-i spui pe nume, toată lumea știe despre ce e vorba.
Sute de voluntari împânzesc orașul. Liceeni și studenți în tricouri cu „FITS”, gata să-ți răspundă la orice întrebare. Sunt peste tot: la recepția de la hotel, pe stradă, în spațiile de joc. Pe ei îi vezi mai întâi. Apoi, povestea începe în viteză, căci oamenii de azi se grăbesc tot timpul. Dinspre exterior spre interiorul orașului, dinspre exterior spre interiorul artei, dinspre exterior spre interiorul oamenilor. Această incursiune FITS o face în fiecare an, din 1993, reușind să îmbine mereu contrariile: seriozitatea cu spiritul ludic, profunzimea cu plăcerile superficiale ale distracției stradale, tihna cu graba, vechiul cu noul.
După zâmbetul voluntarilor, redescoperi străzile. Sunt aceleași, dar parcă și mai dichisite: câte o bicicletă plină de flori, câte un grafitti, câte un balon, câte un personaj coborât dintr-o poveste. Nici nu contează care, contează în primul rând apariția lui colorată, care sigur te face să te oprești o clipă. Anul acesta, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a vorbit fluent și liber limba dragostei. Frumoasă sfidare, în plină epocă a urii! Frumoasă reamintire, făcută spontan și de Mikhail Baryshnikov, unul dintre invitații-vedetă: „Nu poți face artă cu ură”!
Iar arta, oricum ar fi ea, și-a găsit la Sibiu un spațiu propice. La FITS, arta se arată în toată libertatea ei. La câteva zile după ce povestea a luat sfârșit, dar numai pentru a începe din nou peste un an, momentele de forță rămân în memorie, evident legate de idei, întrebări, stări, chipuri. Sintetizat în câteva momente, FITS 2017 ar putea arăta astfel:
1.Robert Wilson, Ohad Naharin, Rimas Tuminas sau Marcel Iureș la conferințele moderate de George Banu. Mărturii și mărturisiri, idei, întrebări, incursiuni mai scurte sau mai lungi în laboratoarele proprii, în dialoguri care nu seamănă unul cu altul: unele sunt dominate de zâmbet și spirit ironic, altele alunecă spre gravitate, unele privesc permanent spre realitatea cea mai concretă, altele rămân în sfera cea mai abstractă.
2.„Evanghelia” lui Pippo Delbono, un spectacol care nu e doar un spectacol, un eveniment care e în primul rând un eveniment interior, într-o noapte în care poezia devine un instrument tăios ce scoate la lumină omul, acest teritoriu în care nuferii cresc tot în noroi. Și Pippo Delbono însuși, vorbind în ziua următoare despre el însuși, despre rănile lui și despre arta lui.
3.„Brodsky/Baryshnikov” sau forța poeziei pe scenă, spusă de un artist într-o oră și jumătate. Pentru prima dată în România, după mai bine de cincizeci de ani, Mikhail Baryshnikov a cucerit fără niciun efort. Dansatorul coregraf, cu silueta lui firavă, intră pe scenă, rămâne acolo singur cu versurile unui poet genial și creează parcă un sfârșit și un început de lume în același timp. Baryshnikov actorul te lasă fără cuvinte o vreme, după ce se termină one-man show-ul, iar calificativele nu pot decât să trivializeze ce face el pe scenă.
4.Robert Wilson și „Prelegere despre nimic”. În prima seară de festival, după Teatrul La Huchette de la Paris, experimentul metateatral al artistului american care mărturisește că nu-i place în primul rând să joace contrariază, firește, așa cum au contrariat cândva și experimentele compozitorului John Cage, căruia îi aduce un ironic omagiu. Autoironia domnește, arta e artificiu înainte de toate.
5.Cărțile lansate. FITS rămâne singurul festival de teatru din România cu o politică editorială. Anul acesta a adus câteva studii importate pentru orice om de teatru sau chiar pentru orice om de cultură, cercetări recente, semnate de Octavian Saiu sau George Banu, și cărți fundamentale pentru arta contemporană, recuperate târziu în limba română: „Teatrul oprimaților și alte poetici politice” de Augusto Boal și „Gânduri pentru actor. Despre tehnica actoriei” de Michael Chekhov. În plus, o carte-spectacol despre Vahtangov și teatrul lui.
6.Nu teatrul lui Vahtangov, ci trupa de la teatrul rusesc care îi poartă numele a jucat „Minetti” de Thomas Bernhard, o demonstrație de actorie dintr-o epocă a teatrului ce rămâne reper, o mostră a unei estetici de patrimoniu.
7.„Naharin’s Virus”, în coregrafia lui Ohad Naharin, și celelalte spectacole de dans din Israel. Profesionalismul lor, știința lor de a transmite mesaje prin artă, bucuria lor de a dansa.
8.Tangoul la înălțime, acrobația din Piața Mare când se lasă întunericul, țipetele de bucurie ale copiilor, personajele cu care dai nas în nas pe stradă.
9.Un actor japonez explicând la conferință, într-o dimineață, cum se folosește evantaiul în teatrul nô – cum arăți că te culci, că ești trist, că declari război, că mori.
10.„Omul-circ” David Dimitri și, mai ales, mersul lui pe sârmă, până departe de cortul instalat la baza hipică din Sibiu, până în cer, până când de jos nu se mai vede decât o siluetă ireală în ploaie și în bătaia vântului, care urcă, urcă, urcă… Tot o formă de dragoste.
Print