Florin Zamfirescu: Tinerii artişti sunt victimele inexistenţei unui sistem

Florin Zamfirescu, actor al cărui chip ne este familiar din spectacole de teatru şi din multe filme, predă actorie la Universitatea Naţională Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, unde a fost şi rector, mai bine de trei decenii. Fiinţă contradictorie, care şi-a păstrat un firesc cuceritor într-o lume de măşti artistice şi sociale, creator plin de nuanţe care-şi păstrează o modestie îmbucurătoare, Florin Zamfirescu n-a obosit de teatru. Simte în continuare energiile scenei şi ale zecilor de tineri cu care lucrează la şcoală şi despre care vorbeşte frumos cum puţini vorbesc.

Acum se pregăteşte de un spectacol nou, de un film şi de lucrul la o fundaţie pentru promovarea tinerilor artişti. Despre toate acestea, dar şi despre magie, actorie, cărţi,  premoniţii şi lucruri de neînţeles am stat de vorbă într-o după-amiază de septembrie, într-o cabină din Teatrul Odeon.

Imagine din spectacolul "Ultima femeia a seniorului Juan"

De trei veri organizez la Călimăneşti (Vâlcea) o tabără de vară pentru tinerii actori. Eu sunt de acolo şi am relaţii bune cu Primăria. În primii ani, am mers acolo cu câte 20 de studenţi, pentru care totul este gratuit, ca să lucrăm două săptămâni şi să facem un spectacol. Anul trecut am făcut chiar trei spectacole, când studenţii se pregăteau de licenţă. Tabăra din 2011 s-a numit „Prima şansă” şi, pentru că o să am o nouă clasă de anul acesta, am adunat 40 de tineri care vor să vină la secţia de actorie, precum şi câţiva tineri profesori care să facă o iniţiere în selecţia repertoriului. În ultima săptămână au fost liberi şi şi-au confecţionat un spectacol excepţional şi au avut şi public.

Sunt aproape gata cu Fundaţia „ActOr Art”, care doreşte să descopere şi să lanseze tineri artişti. Am intrat în relaţie cu o şcoală de teatru de la Berlin, întâmplător condusă de Valentin Plătăreanu, actor român (tatăl Anei-Maria Lara). Această şcoală face joncţiune cu o şcoală de teatru de la Paris şi la anul tabăra va fi internaţională. Intenţionez ca prin această fundaţie să construiesc ceva la Călimăneşti, unde m-am născut, să păstrez ce am creat şi să aduc profesori care vor lua clasă de actori să-şi urmărească candidaţii. Vor veni şi studenţi de la noi şi din străinătate, să vedem cum reuşim să dezvoltăm aşa şi staţiunea şi poate o să ajugem să facem un festival de teatru şi poate şi de film. Cred foarte mult în tineri. La talent şi la pasiune pentru teatru stăm foarte bine, dar la organizarea instituţiilor de profil stăm foarte prost. Suntem înţepeniţi în sisteme vechi. Tinerii termină, unii sunt foarte buni şi n-au unde să se expună şi joacă prin poduri, beciuri, baruri etc.

E suficient din punct de vedere artistic?

Bineînţeles că nu. Dar există o zbatere la care asist şi care mă costă mult emoţional. Fiind profesor de actorie la UNATC, pregătind zeci de actori şi văzând ce calităţi au unii dintre ei, am ajuns la iniţiativa necesară despre care v-am povestit. Tinerii artişti sunt victimele inexistenţei unui sistem.

Ce s-ar putea face pentru ei?

Am spus întotdeauna că eu cred mult în structură. Numai că noi nu avem structură, ci găşti, şi ele alt gen de structură. Mă miră că directorii teatrelor bucureştene, unii foarte buni, cum e George Mihăiţă, nu-şi găsesc răgazul să vină să vadă tineri. Am produs anul acesta 17 spectacole, care se joacă la UNATC. Unul este „O scrisoare pierdută” cu distribuţie feminină, s-a filmat la TVR şi se va difuza pe post.  Sper că „Gaiţele”, un spectacol de-al meu de succes, se va juca la ArCub.

Văd în jurul meu dezinteres, lehamite, lipsă de responsabilitate faţă de tineri şi indirect faţă de teatru.

O dovadă ar fi pierderea Studioului Casandra, de care lumea aproape ca a uitat, deşi n-a trecut decât puţin de atunci?

E o poveste complicată. Clădirea a fost revendicată de urmaşul fostului proprietar, a început un proces cu Primăria în 2002 şi în cele din urmă a aflat şi conducerea UNATC. Eram rector, m-am întâlnit cu urmaşul proprietarului, care mi-a spus că doreşte ca edifiul să rămână în continuare ce este, numai că e proprietatea lui. Dar n-avea bani să-l consolideze. UNATC primise de la minister fonduri pentru consolidarea clădirii, dar nu putea cheltui bani ca să consolideze o construcţie care nu-i aparţine. I-am zis moştenitorului să facă un act de donaţie, dar n-a vrut. A intrat în posesia clădirii, dar n-avea bani s-o reabiliteze şi construcţia avea şi „bulina roşie”, aşa că UNATC a plecat de bunăvoie. Toate instalaţiile erau foarte vechi, nu mai aveam căldură, iar noi n-aveam voie să facem reparaţii curente până nu făceam reparaţia capitală. Riscam să îngrăpăm zeci de oameni la primul cutremur. Acum moştenitorii locului l-au căutat pe rector pentru o aprobare. E foarte, foarte complicat… Ministerul n-a considerat că Studioul Casandra este o valoare de patrimoniu care merită achiziţionată. 50 de ani de teatru şi 50 de generaţii de mari actori care au trecut pe-acolo nu merită…

Cum vă pregătiţi de toamnă?

Am început să mă sperii puţin, parcă intru în rutină. Din 1974, actoria merge în paralel cu profesoratul la UNATC. La început, fiecare clasă avea câţiva studenţi, acum sunt cam 60, care fac 3 ani în loc de 4. Mă pregătesc s-o iau de la capăt, „înc-o dată iar şi iar/ truda muncii în zadar”, vorba lui Arghezi, să mă leg de o nouă generaţie…

N-aţi obosit?

Ba da, dar nu foarte tare, Îmi iau energia de la ei, care sunt oameni frumoşi. Mă număr printre profesorii care se înţeleg foarte bine cu studenţii. Avem o relaţie constructivă şi perfect funcţională, fără tensiuni. O să joc într-un spectacol nou al lui Radu Afrim, după o piesă daneză. O să am un rol într-un film al lui Călin Netzer, la care încep filmările în februarie. Şi trebuie să caut un sediu pentru fundaţie, ceea ce e foarte complicat. Am visuri mari. Aş vrea să fac şi o pensiune a fundaţiei la Călimăneşti, să aducem artişti talentaţi, ca să fie văzuţi. Aş vrea ca la anul să facem acolo proiecţii ale filmelor studenţeşti care vor fi premiate la Festivalul CineMaIubit şi să avem discuţii cu publicul, care e variat într-o staţiune turistică.

În rest, stau la casa din Mogoşoaia, am o grădină şi mulţi căţei…

Revenind la actorie, mă interesează părerea dvs. despre cum se face teatru azi în Bucureşti.

Acum vă spun ceva grav: nu pot descrie teatrul de azi pentru că în ultima vreme merg foarte rar la teatru, fiindcă a început să nu mai îmi placă ce văd. În ultimul timp totul îmi pare bătrân, exagerat sofisticat sau imitaţie a unei mode absurde. Studenţia mea s-a petrecut în anii ’70, când în toate teatrele bucureştene aveai parte de nişte evenimente şi de nişte actori… Actori mari sunt şi acum. Dar evenimente ca „Nepotul lui Rameau”, „Troilus şi Cresida” sau „D’ale carnavalului” nu mai sunt. Pe cel din urmă l-am văzut de vreo… 18 ori, neştiind că mai târziu o să joc în filmul lui Lucian Pintilie.

Ceva se întâmplă în ultima perioadă. Vorbind cu actori, foşti şi actuali studenţi sau colegi, constat că la teatrele bucureştene domină dezinteresul. Ce se întâmplă la Teatrul Mic, de exemplu? Pe cine interesează ce se întâmplă acolo? Ce a fost acest spaţiu când era condus de Radu Penciulescu sau de Dinu Săraru, om mult hulit, dar mare director de teatru? Atunci, cozile la bilete începeau pe la 5 dimineaţa… Teatrele noastre sunt bătrânicioase, merg în virtutea inerţiei, pe directori nu-i trage la răspundere nimeni. Guvernanţii au alte treburi. Dacă nu iese vreun scandal la un teatru, conducerea e lăsată în pace să-şi macine talentele. Or, teatrele ar trebui să urmărească UNATC. Doamna Lucia Sturdza Bulandra, la o vârstă înaintată, pleca în provincie să vadă câte un actor despre care auzea că e bun. Ultimul mohican care a făcut asta a fost Valentin Silvestru. UNITER a făcut atâta tam-tam pentru azilul actorilor bătrâni… Unde e suma strânsă? Ce se anunţă? Nimic.

Suntem într-o bătrâneţe apatică… Parcă-mi sună-n urechi cuvintele unor directori, cuvinte pe care le auzi când te duci cu o propunere: „Dar lasă-mă, dragă…” Teatrul e condus de pensionari şi de oameni mult prea ocupaţi cu alte treburi. Actori buni sunt peste tot, dar n-au ce să facă. Însă eu sunt încrezător că o să găsesc un spaţiu şi o să fac ceva.

Când era preşedinte Ion Iliescu, m-am dus la el să cer Teatrul Giuleşti, cu promisiunea că, având la dispoziţie un buget pentru un corp tehnic restrâns, la fiecare premieră se vor înşira limuzinele în faţa teatrului ca la meciurile de la Rapid. El i-a zis unui consilier să-mi aprobe proiectul. Am plecat şi nu s-a întâmplat nimic. Nimeni n-are chef să facă nimic. Toţi vor linişte ca să poată fura în voie. Actorii angajaţi în teatre nu câştigă atât cât să poată pleca într-o vacanţă. Şi mă tem de trezirea populaţiei, de momentul când o să li se ridice pânza de pe ochi şi o să ne trezim cu 2 candidaţi pe 60 de locuri la actorie la UNATC. Oricum, băieţii nu prea mai vin, că se duc să câştige bani.

Dar absolvenţii din ultimii ani cum sunt, în general?

Îi ştiu foarte bine, suntem în relaţii bune. Au mare potenţial, dar sunt disperaţi. Anul acesta la clasa mea au absolvit 57. Şi unii vor la masterat. Dar facultatea n-a primit nici acum numărul de locuri la masterat şi la doctorat… Eu aş depune jurământ că cel puţin 40 dintre ei pot deveni actori foarte buni. Şi ei stau şi joacă în spectacolaşe, mă cheamă la spectacole, în efervescenţa lor tinerească. Dar n-am auzit de la niciunul să-l fi cooptat un teatru să joace într-o producţie. Parcă teatrele şi tinerii sunt două teritorii diferite, fiecare cu treaba lui. Ei parcă se trezesc singuri după ce au ieşit de la orfelinat…

Şi fac compromisuri?

Da, de două feluri. Unii, după UNATC, fac o altă facultate sau trec direct la altă profesie, că nu prea au de ales. Alţii trăiesc din paliative ca reclamele, telenovelele etc. Sunt mulţi actori buni care nu joacă teatru. Alţii pleacă din ţară. Am fost studenţi care au făcut masterat în Suedia, Anglia, America… Dar tristeţea e că, după ce-şi termină studiile, nu se angajează acolo şi vin aici. Bat la uşa unui director, care nu le dă nicio şansă, după doi ani de absenţă din ce se întâmplă aici.

Mă întreb ce-aş face dacă aş termina acum facultatea. Probabil că aş avea aceeaşi inconştienţă de atunci, din vremea în care am dormit patru ani într-o cabină din Teatrul Giuleşti, care mi-a fost locuinţă. N-aveam buletin de Bucureşti şi n-am avut casă, deşi mă angajasem. Abia după patru ani instituţia a demonstrat că are nevoie de mine şi a făcut cerere de buletin. Când să iau buletin, n-aveam casă! Era un cerc vicios de neimaginat… M-am întors în cabină şi după ce am făcut armata, adică la un pat, un dulap, o chiuvetă şi zece saci cu cărţi. Dar dormeam liniştit. Nu-mi păsa.

De atunci şi până acum, ce-aţi pierdut şi ce-ţi câştigat în carieră?

Am avut parte de necazuri mari în viaţă. Dar mă pot lăuda că nimic din ce mi s-a întâmplat nu m-a clintit din pasiunea pentru teatru. Nu mi-am imaginat niciodată c-ar fi bine să fac şi altceva ca să mai câştig un ban. Pe de altă parte, mă consider norocos că, în paralel cu teatrul, până în 1989 am jucat şi-n foarte multe filme. N-am avut o viaţă grea din punct de vedere material şi sunt norocos că am reuşit să trăiesc din meseria mea. Poate că sunt oameni mult mai talentaţi decât mine care au stat pe tuşă. Am spus odată că sunt ca apa – apa te inundă, pătrunde peste tot, nu scapi de ea.

Când am avut o pauză mai mare în actorie, am devenit şi profesor. M-am dus să încerc, la îndemnul lui Octavian Cotescu. Era în 1974. Am văzut că-mi place şi că pot. Dimineaţa aveam repetiţii de la ora 10 până la ora 14.00. Colegii mei plecau acasă să se odihnească înainte de spectacolul de seara, iar eu mă duceam la facultate, unde aveam cursuri. Seara eram la spectacol, iar colegii mă luau de odihnit. Aşa am făcut o viaţă întreagă.

Acum în ce relaţii mai sunteţi cu scena? Aţi intrat în rutină sau mai simţiţi energiile ei?

Simt bucuria şi emoţia la fel ca la început. În „La ţigănci”, după Mircea Eliade, am jucat 11 ani. „Marchizul de Sade”  se joacă de nu mai ştiu câţi ani. Am început la Teatrul din Târgu-Mureş, unde am stat doi ani, în care am avut 14 roluri principale în două stagiuni!

Acum abia aştept să începem spectacolul lui Radu Afrim, cu care n-am mai colaborat niciodată, dar i-am văzut nişte spectacole foarte bune şi foarte interesante. Înţeleg că el s-a crucit când a auzit că am acceptat, că parcă s-ar fi sfiit să-mi propună. Nu ştiu de ce. Dau eu senzaţia de rigid? Sper că nu! Sunt actori, e drept, care nu acceptă anumite lucruri. Dar probabil că Radu Afrim era mic când am jucat eu în „Au pus câtuşe florilor”, unde aveam nişte replici pe care sufleurul nu îndrăznea să ni le sufle! Când le uitam, nu le scotea pe gură de ruşine! Câteodată, la repetiţii, ne făceam că le uităm! Există şi actori care nu sunt de acord să le treacă un partener prin faţă pe scenă, că nu se mai văd! Eu am filmat de mult cu o actriţă care nu accepta să fie filmată din profilul stâng! Dacă trecea cumva camera prin stânga, îşi ridica poşeta şi se acoperea cu ea! Sunt urmările şcolii vechi de teatru, care avea nişte rigidităţi care acum sunt ridicole. Erau predate de profesorii lor. Când eram în anul I de facultate, şi nouă ne-a zis un profesor: „E lege! «Te iubesc» nu se poate spune decât în picioare sau în genunchi!”. Aşa era teatrul vremii.

Dacă dacă tot privim în urmă, cum vă par acum cărţile pe care le-aţi scris?

Volumul de povestiri erotice „Catifea” l-am publicat în 2005. Înainte, în 2002, a fost lucrarea mea de doctorat. Lucrurile au stat aşa: eu scriam de zor la volumul „Actorie sau magie”, eram rector şi a trebuit să-mi dau doctoratul, moment în care doamna Ileana Berlogea mi-a cerut cartea s-o citească, după care mi-a spus că teza e gata. Nu este o carte scrisă din obligaţie. Iniţial am vrut să-mi pun acolo experienţele de actor. Dar, fiind o scriere în care mă uit la propriile mele mecanisme interioare, este o carte care se adresează omului în general. Acum vreau s-o revizuiesc şi să public o ediţie mult mai mare.

Povestirile erotice din „Catifea” sunt cel mai bun lucru pe care l-am făcut eu în viaţa mea artistică – mai bun ca orice rol. Cartea asta este mândria vieţii mele. E necunoscută pentru că am publicat-o la o editură pe care am înfiinţat-o tocmai pentru asta! Acum sunt şanse să apară în Colecţia „Cartea de pe noptieră” de la Humanitas. La ea n-aş simţi nevoia să fac niciun retuş.

Dorinţa de a scrie aşa ceva s-a declanşat când repetam la spectacolul „Marchizul de Sade”. Atunci am citit până la capăt „Eugenie” şi m-am enervat groaznic. Cum să fie erotism ce citeam eu acolo? Erotismul e ceva care trebuie să-mi placă şi mie, şi ţie, care facem ceva împreună. Sade înseamnă sadism, care e altceva! Şi m-am întrebat dacă eu pot să scriu proză erotică. Am scris-o în două luni, seara, la calculator. Sunt 12 povestiri. A 13-a nu s-a mai putut naşte.

Şi acum scriu ceva, dar nu spun ce. E aproape gata, dar nu pot s-o public. În ea sunt lucruri grave de tot… Seamănă cu „Versetele satanice”, romanul lui Salman Rushdie, sau ar stârni ce a stârnit această carte. Nu e nici proză scurtă, nici roman… Începe de la concret şi se termină în abstract, cu mărturisirea unui spirit din lumea cealaltă. Eu cred în spiritism. Îmi merge mâna pe calculator, condusă parcă de ceva din afara mea. A doua zi citesc ce am scris şi mă înfior.

Într-o noapte, când locuiam în cabina din teatru, am participat la o şedinţă extra-terra, cu întrebări şi răspunsuri. Apoi am scris ce am trăit – beat nu eram, că nu beau! – şi m-am crucit. Acum mulţi ai, tot în cabină, zăceam foarte bolnav de o săptămănă şi era să mor.  Era vacanţa de Crăciun, teatrul era închis, nu ştia nimeni că eu sunt în cabină. Puteam foarte bine să mor… În a şasea sau a şaptea zi de zăcut, a venit o persoană, s-a aşezat pe marginea patului, i-am simţit greutatea corpului, am avut o discuţie… Era în ’76. Mi-a spus nişte lucruri care se vor întâmpla peste 12 ani. Şi s-au întâmplat. I-am cerut încă un an şi mi-a răspuns „Poate 13… Dacă vrei, încă un an”. Ce însemna încă un an? Însemna anul 1989…

Semăn cu mama. Şi mama are tot felul de senzaţii. Nu ţin minte mereu ce visez. Uneori, am vise premonitorii. Odată am visat că un copil mic, parcă de ţigan, mi-a furat din casă, din pod, ceva, eu l-am dus la Poliţie şi ei au zis că-l omoară. Şi-l tot întrebam de ce a făcut tâmpenia. M-am trezit lac de sudoare… A doua zi m-am dus la facultate, unde am avut cursuri şi pe seară veneam spre casă, pe lângă Radiodifuziune. Pe strada Temişana era lume adunată, m-au strigat să opresc maşina, că a căzut un copil de sus şi că să-l duc la spital. Mi l-au aruncat în maşină şi a venit şi-o doamnă cu mine. De la Polizu ne-au expediat la Spitalul Grigore Alexandrescu, unde m-am agitat etc. Copilul era într-o pătură pe bancheta din spate, de unde l-a luat doctorul. L-a pus pe o masă, era cu fractură craniană, îi curgea sânge din urechi… Căzuse de la etajul patru. Doctorul se întoarce şi mă întreabă: „Cum l-aţi lovit?”. „Nu l-am lovit eu, domnule”, zic. „Eu l-am adus. A venit şi doamna cu mine…” Mă întorc şi doamna nu mai era. Doctorul îmi zice că trebuie să stau să dau declaraţie la Poliţie, că nu e de glumă, că e copil de ţigani… Mă uit în jur, văd faianţă albă, spital. Şi îmi dau seama că asta am visat şi că acolo am fost. Fenomenul se întâmplase deja în vis. Doctorul mi-a zis c-o să moară copilul şi a murit. Iar cu ţiganii n-am avut probleme… A fost o premoniţie.

Mă trag dintr-o zonă de sub Muntele Cozia, unde e ceva, dar nu ştiu ce… De copil am avut viziuni. Femeile de acolo sunt credincioase care merg la biserică, îşi fac de descântec, de legat, de dezlegat, de înamorat… M-au preocupat mult telepatia şi hipnoza, pentru meseria mea de actor. Am făcut cercetări, am descoperit şi am practicat multe lucruri bizare. Cum am scris în „Actorie sau magie”, magie este numai ce se întâmplă între doi oameni. N-am văzut, n-am cercetat şi nici nu cred în puterea de muta acest obiect mai încolo. Asta e o scamatorie. Iar teatrul nu este ce fac eu, nu este ce faci tu, ci ce se-ntâmplă între noi doi. Noi doi facem ceva ca să-l marcăm pe el, publicul, ceea ce presupune o anumită fascinaţie, o capacitate de comunicare dincolo de text. Seamănă foarte mult cu îndrăgostirea. Mergi pe stradă şi… s-a petrecut. Din clipa aia nu mai poţi trăi fără el sau fără ea. Am aplicat astfel de lucruri ciudate, dar e foarte delicat să-i învăţ pe studenţi. Nu poţi transmite ceva cuiva care nu e pregătit, care e în alt stadiu.

Am văzut mari actori care habar n-aveau că au capacitatea asta, care nu făceau nimic pe scenă, dar lumea se uita la ei. Ceilalţi aleargă, ţipă, urlă, dar…  nimic. George Constantin era un astfel de actor. Şi Emil Botta la fel. Şi doamna Olga Tudorache, care e minunată, o are, dar nu ştie. Am fost asistentul ei multă vreme şi i-am zis „Doamnă, dvs. nu vă cunoaşteţi mecanismele”. În fine, sunt poveşti multe…

Print

2 Comentarii

  1. Laurentiu Budau 26/01/2012
  2. Silvana Silvestru 22/02/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.