FNT pe gradene

Aseară s-a încheiat ediţia cu numărul 21 a Festivalului Naţional de Teatru. „Omul, acest animal ciudat…”, motto-ul – temă ales de Alice Georgescu, director artistic şi selecţioner unic în acest an, a permis şi a justificat aproape orice manifestare întâmplată sau întâmplabilă în cele zece zile cât a durat festivalul…

Se obişnuieşte să faci bilanţuri la sfârşitul unor evenimente de acest fel, dar nu asta mi-am propus, deşi „bunele“ şi „relele“ se vor subînţelege, cu siguranţă. Important este că ediţia din acest an a funcţionat în aceeaşi măsură şi ca o fotografie de grup a acestui moment în teatrul românesc, şi ca o radiografie a sistemului teatral. Important a fost şi faptul că Alice Georgescu a modificat paradigma ediţiilor din anii trecuţi, aducând în prim-plan portretul unui regizor aşezat faţă în faţă cu el însuşi şi cu cele mai importante dintre creaţiile din ultimii ani, Andrei Şerban şi viziunile lui asupra lui Cehov.

În urma selecţiei care a adus la Bucureşti spectacolele incluse în cele cinci secţiuni, tendinţele sunt vizibile cu ochiul liber. Teatrul independent – care, din fericire, de această dată nu a fost privit ca un fenomen izolat – concurează prea puţin cu cel instituţionalizat, deşi producţiile din această zonă sunt numeroase. Teatrul maghiar este (aproape) mai bine reprezentat decât cel românesc, uneori şi calitativ şi cantitativ, alteori doar cantitativ… Se montează încă mult text clasic, de la Shakespeare la Cehov şi până la Caragiale, dar se practică şi mai mult re-interpretările textelor clasice – „Furtuna“ lui Victor Ioan Frunză sau „Othello şi preaiubita lui Desdemona“, în regia lui Mihai Măniuţiu, „Nevestele vesele din Windsor“, al lui Alexandru Tocilescu şi chiar „Macbeth“-ul studiu al lui Radu Penciulescu. Iar cei mai mulţi dintre regizori preferă spectacolele pe gradene sau simt nevoia să reinventeze spaţiul în care sunt aşezaţi  spectatorii. Dacă această nevoie de a folosi scena pe post de sală şi sala pe post de scenă, de a permuta spaţiile de joc (echivalentă aproape cu un refuz de a mai construi spectacol în spaţiul clasic), este o modă, o neputinţă de a mai găsi căi de comunicare cu o sală în care să fie mai mult de vreo sută de spectatori sau dorinţa de a crea o intimitate cu totul aparte, de care omul contemporan se pare că are nevoie, este o discuţie lungă… Cert este că cele mai multe dintre montările invitate în FNT sunt create pentru săli mici, pentru un număr de spectatori limitat. Ceea ce, şi în acest an, a generat nenumărate probleme la intrarea în săli. Imaginea grupurilor de studenţi sau doritori, masate la uşile teatrelor cu zeci de minute înainte de ora începerii spectacolului, a fost o privelişte şi plăcută, şi întristătoare. Bodyguarzii care baricadau intrările pe ideea „pe aici nu se trece“ şi care se uitau circumspecţi şi la posesorii de bilete au fost o privelişte familiară în cele zece zile, în toate spaţiile de joc.

Poate că o instituţionalizare a FNT-ului ar fi o soluţie. I-ar permite să aibă un buget propriu şi să poată fi prelungit atâta timp cât cererea şi oferta să se echilibreze şi situaţiile penibile să nu mai existe.

Amărăciunea nenumăraţilor spectatori care nu au reuşit să vadă multe spectacole din FNT, pentru că cererea de locuri a depăşit cu mult oferta, e, totuşi, o problemă care ar trebui luată în seamă pentru următoarele ediţii. Sigur că e îmbucurător că oamenii vin la teatru, dar o formulă care să permită suplimentarea numărului de reprezentaţii la spectacolele cele mai solicitate, în aşa fel încât să fie evitate umilinţele de toate felurile şi naturile, plus specula şi „traficul de influenţă”, ar trebui căutată. Altminteri, festivalul naţional riscă să rămână în continuare unul pentru „noi şi ai noştri”.