Acum veacuri, scriind despre actorul ideal într-un secol care proslăvea lumina raţiunii, Diderot venea cu o teorie care n-a contenit să stârnească dispute până azi. Optând pentru un artist „înzestrat cu multă judecată”, dar fără „niciun pic de sensibilitate”, scriitorul şi teoreticianul francez pleda după cum urmează: „Dacă ar fi sensibil, la ce bun să joace de două ori la rând acelaşi rol, cu aceeaşi căldură şi având acelaşi succes? Dând dovadă de multă căldură la prima reprezentaţie, ar fi istovit şi rece ca marmura la a treia. În schimb, ca imitator atent şi ca discipol al firii, prima dată când s-ar prezenta pe scenă sub numele de August, Cinna, Orosmane, Agamemnon sau Mahomed, ca riguros imitator al lui însuşi sau al învăţăturii lui şi ca neobosit observator al senzaţiilor noastre, jocul său, departe de a fi mai slab, s-ar întări din noile reflecţiuni pe care le va fi făcut, s-ar înflăcăra ori s-ar tempera şi dvs. aţi fi din ce în ce mai mulţumit. De vreme ce este el însuşi atunci când joacă, cum ar putea înceta să fie el însuşi? Dacă ar vrea să fie el însuşi, cum ar simţi clipa în care ar trebui să se oprească?”
Şi, vorba aceea, din această dilemă nu putem ieşi. Mai nou, în postmodernitatea care dizolvă sisteme de gândire şi criterii sub imperiul unui relativism comod, actorul nu pare să mai facă obiectul reflecţiei teoretice. Dar el rămâne, practic, sinonim cu teatrul, din orice unghi am privi lucrurile. Rezistent la definiţia teoretică, actorul se defineşte, prin natura lui, prin practică. În spaţiul delimitat al convenţiei teatrale sau pe teritoriul neconvenţional al teatrului nou, el rămâne stăpânul paradoxal al ficţiunii noastre, paradoxal pentru că, teoretic, e stăpânit la rândul lui de poveste şi de regie.
Un prilej de a reflecta aplicat pe marginea unor idei vechi, dar neînvechite de veacuri este şi ideea de a include în ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru, care se va desfăşura la Bucureşti între 28 octombrie şi 6 noiembrie, secţiunea „În prim-plan, actorul”, modul care aduce reprezentaţii ale unor spectacole de calitate care vor pune în lumină în primul rând inepuizabila, indefibila artă a actorului. Trei creaţii româneşti, una din Franţa şi una din Portugalia îşi vor aştepta comentariile, care, de altfel, nu lipsesc de la nicio ediţii a FNT, fiind mai mereu sămânţă de dispută. Un mic semn de normalitate, într-o cultură ce stă sub semnul anormalităţii.
Interesant că modulul aduce o poveste de-a lui Ion Creangă, depănată cum sigur nu s-a povestit pe scena românească, de către Marcel Iureş, alături de un text al Liei Bugnar, scris pentru Ofelia Popii, o actriţă care te poate convinge direct, într-o oră, că ea poate fi n personaje într-un spectacol care-ţi arată inevitabil că întrebarea – în context, retorică – pe care o punea Diderot la sfârşitul fragmentului e cât se poate de motivată. Celor două creaţii li se alătură „Emigranţii”, de Slawomir Mrojek, spectacol pus în scenă şi interpretat de tinerii Lari Georgescu şi Silvian Vâlcu.
Cât despre cele două creaţii străine, una de la Paris şi cealaltă de la Lisabona, aduc elemente noi în nesfârşitele date ale problemele actorului. Pe de o parte, vom vedea un spectacol care a mai venit în România, „Mansardă la Paris”, de Matei Vinşniec, producţie Papiérthéâtre, regizată de Alain Lecucq. Şi e vorba literamente despre teatrul de hârtie, o formulă care interesa în secolul al XIX-lea, un tip de spectacol în care arta actorului se întâlneşte cu cea a păpuşarului şi a teatrului de marionetele. Ramă în care e pusă o piesă de… Matei Vişniec. În primul rând, pentru cei ce cred că formulele posmoderniste au cam rămas fără conţinut. De la Teatro Meridional din capitala Portugaliei vom vedea „Poveşti călătoare – Capul verde”, un spectacol asupra căruia şi atotştiutorul Internet păstrează misterul, ceea ce nu prea-i stă în fire.
Dincolo de asemenea detalii, dincolo de faptul că este o şansă de a reabilita foste ediţii ale FNT, mai incoerente din punct de vedere al selecţiei, cert este că secţiunea, o încercare de incursiune în arta actorului de azi, aduce la Bucureşti creaţii cel puţin interesante. Dacă sunt numai pentru cunoscători sau nu, asta va judeca fiecare.
Print