După dispute şi discuţii mai vechi şi mai noi despre cât de internaţional este Festivalul Naţional de Teatru, iată că şi ediţia din acest an, care se va deschide în penultima zi a lui octombrie şi se va desfăşura până pe 7 noiembrie, are o secţiune de spectacole invitate din străinătate. Sunt câteva producţii importante, iar de prezenţa lor la Bucureşti publicul nu poate decât să profite, pentru că altminteri e mai dificil să mergi să-i vezi pe Warlikowski sau pe Castellucci la ei acasă. Şi tot greu e să vezi şi montările din străinătate ale lui Silviu Purcărete… Aşadar, FNT a invitat la Bucureşti „Dibuk” al lui Krzysztof Warlikowski, „Hey Girl!” al lui Romeo Castellucci şi „Regele moare” al lui Silviu Purcărete.
Dibuk
„Artistul are o responsabilitate. Trebuie să ştim dinainte ce tip de conversaţie trebuie să purtăm cu publicul din faţa noastră. Iar publicul din Polonia este înclinat spre misticism… Am 45 de ani şi fac parte dintr-o generaţie care ar trebui să fi atins maturitatea. Iar eu mi-am asumat provocarea de a vorbi despre mine şi despre lume prin intermediul teatrului şi am reuşit să îi fac pe oameni să ia parte la acest dialog fără să cobor vreodată standardele.” Iată mărturisirea pe care Warlikowski, unul dintre cei mai importanţi regizori polonezi ai acestui moment, o făcea la un moment dat într-un interviu acordat revistei “Dziennik”.
La Bucureşti el va veni cu spectacolul „Dibuk” după textul clasic al lui Solomon An-ski şi nuvela contemporană a Hannei Krall, care, după premiera de la Avignon din 2003, s-a jucat la International Theatre Festival DIALOG în Wroclaw, Polonia, la Hebbel Theatre din Berlin, la Bouffes du Nord, Paris, iar în 2004 a fost invitat la BAM Next Wave Festival din New York. În vara lui 2008, spectacolul a ajuns şi la Festivalul de la Edinburgh, iar în septembrie acelaşi an a fost prezentat în cadrul Festivalului din Israel, printre evenimentele care au marcat Anul Polonez în Israel 2008-2009.
„Dibuk al lui Warlikowski este cu totul diferit de acel gen de producţie sentimentală, câştigătoare de Oscaruri, despre <experienţa Holocaustului şi a evreilor> care îi permite privitorului să îşi ia porţia de lacrimi şi apoi să plece acasă liniştit.”, scria presa de specialitate din Polonia după premiera spectacolului. „Este o voce chinuitor de pătrunzătoare, trecută prin propria lui sensibilitate, şi, într-un anume fel şi prin propriul lui corp, raportându-se la generaţia celor de 40 de ani cărora le lipseşte cu desăvârşire experienţa Holocaustului şi a întâlnirii cu Dumnezeu, dar care sunt şi acum chinuiţi de sufletele rătăcitoare ale evreilor morţi atunci…”
Despre teatrul regizorului polonez, distins în 2008 cu Premiul Noii Realităţi Teatrale, George Banu spunea în prefaţa cărţii Théâtre Ecorché editată de Actes Sud: „Teatrul lui Warlikowski se focalizează pe problema tinereţii confruntate cu dezastrele şi deziluziile lumii. El pune în scenă destinul îngerilor decăzuţi, scenariul prăbuşirii. (…) Supravieţuirea pare interzisă pentru aceşti eroi lipsiţi de puritate şi aflaţi în căutarea dragostei: eşecul îi înalţă. Ei sunt inadaptabili, ei îşi ard aripile în pofida dorinţei lor de a atinge ceea ce le lipseşte. Va exista întotdeauna ceva absent care ne chinuie… şi doar prin durere ei mai pot spera să umple această absenţă. Iată bazele acestui liric modern”.
Controversat şi apreciat în aceeaşi măsură, Warlikowski este admirat pretutindeni în Occident, din Germania, până în Franţa unde este considerat o adevărată vedetă. Revista “Przekrój” scria despre el: „Ce e interesant la Warlikowski este că, în vreme ce în Polonia era considerat un imitator al teatrului din Occident, în Vest era preţuit tocmai pentru originalitatea şi stilul său atât de puternic tributar identităţii poloneze.”
La Bucureşti, la Sala Mare a TNB, „Dibuk” va fi prezentat pe 2 şi pe 3 noiembrie, iar tot pe 3 noiembrie, la ora 13.00, la Fundaţia Löwendal (P-ţa Gh. Cantacuzino nr. 1) va avea loc o conferinţă specială cu participarea lui Krzysztof Warlikowski, a teoreticianului şi criticului de teatru George Banu şi a autorului volumului Théâtre Ecorché, criticul de teatru polonez Piotr Gruszczynski.
Hey Girl!
Spectacolul lui Romeo Castellucci va fi la Bucureşti pe 4 şi pe 5 noiembrie. Castellucci este celebru în primul rând pentru felul în care combină combină regia de teatru cu arta plastică, aflându-se în acest moment în topul celor mai buni regizori din lume.
Castellucci nu face teatru în sensul clasic al cuvântului: nu construieşte spectacole pentru un public anume fiindcă nu lucrează într-un teatru şi nici nu alimentează un repertoriu curent, ci îşi prezintă creaţiile – alcătuite în luni de zile de cercetări – aproape exclusiv în circuitul festivalier al lumii, acolo unde la început a fost primit cu rezervă, iar acum este vânat cu ardoare.
”În fiecare zi trăim infernul, paradisul şi purgatoriul. Fiecare dintre acestea sunt înscrise în structurile mentale ale omului contemporan. Nu mă interesează să lucrez asupra socialului, nu e felul meu de a face teatru. Mă interesează omul, dar la un alt nivel… mă interesează foamea oamenilor de viaţă, de iubire…”. Este mărturia lui Castellucci, regizorul creator al unui alt tip de discurs teatral, unul care exclude şi refuză logica scenariului scris, respingând textul aproape în întregime şi care foloseşte vocea umană la un alt nivel, cel al sonorităţii, amestecându-le cu alt tip de sunete care creează un univers cu totul aparte, magic, straniu…
Iată cum redă un spectator întâlnirea cu spectacolul „Hey Girl!”. „Un trup de femeie goală se iveşte dintr-un strat de ceară sau de clei. Se ridică şi se priveşte în oglindă. Îşi pune un tricou şi o pereche de jeanşi. Apoi se întinde având alături o sabie. Stropeşte sabia cu parfum şi se aude zgomotul făcut de pulverizator. Sabia este înroşită în foc. Cu sabia fierbinte desenează o cruce care arde într-un cearşaf alb. Şopteşte numele Ioanei d’Arc şi pe cel al Mariei Stuart. Apoi ridică sabia. Se aude un zgomot puternic… Pe un ecran sunt proiectate cuvinte din Shakespeare…”
Despre spectacolul invitat la Bucureşti, regizorul povestea că i-a fost inspirat de imaginea unor adolescente aşteptând autobuzul într-o staţie, în faţa şcolii. Ce a rezultat este un eseu despre momentul inefabil al trecerii unei fete de la starea de copil la aceea de femeie. Spectacolul este o călătorie printre mituri, încorporând ipostazele acestei vârste incerte prin intermediul unor personaje simbolice precum Fecioara Maria, Ioana d’Arc sau Julieta lui Shakespeare. Folosind costume suprarealiste, proiecţii de film, explozii de sticlă, „Hey Girl!” construieşte o lume care se zbate între frumos şi oribil.
Montările lui Castellucci, realizate din imagini înşiruite pe un fir non-epic capătă un fel de consistenţă a visului, iar cei ce le văd construindu-se în direct, sub ochii lor, au senzaţia că participă la o şedinţă de hipnoză colectivă.
„Scena europeană este acum într-un moment fecund, fiindcă în fine, figurile marilor maeştri dispar.” declara Castellucci într-un interviu. „Ei au vampirizat mai multe generaţii, dar acum scena este mai liberă, iar această libertate este necesară mental. Mulţi artişti tineri au o viziune complet deschisă, ceea ce e foarte important. Publicul e şi el mai deschis, are experienţa expoziţiilor de arte vizuale, deci e pregătit să primească şi noile limbaje din teatru.”
Regele moare
O a treia montare prezentă în cadrul secţiunii spectacolelor invitate din străinătate este coproducţia internaţională „Regele moare” de Eugène Ionesco, în regia lui Silviu Purcărete. Spectacolul a avut programată premiera chiar în această toamnă pe 15 septembrie, în cadrul Festivalului Ex Ponto din Slovenia, şi după FNT va pleca în turnee în Franţa, Italia, Muntenegru, Macedonia şi Croaţia. Cu această nouă producţie se va inaugura în ianuarie 2011 noua clădire a Teatrului Esch din Luxemburg.
Ce spune George Banu despre această recentă montare?! „Silviu Purcărete atacă această piesă care până de curând mi se părea că-i este complet străină, iar eu încerc să-i înţeleg motivele. De ce o face acum? Simplă întâmplare? Decizie arbitrară? Înţeleg, după ce am văzut şi revăzut Faust-ul lui, operă summum, că aici debuteză un nou ciclu, care s-ar putea numi regizorul şi moartea. Regele moare se înscrie, pentru Purcărete, regizorul, în filiaţia goethiană. El, epicureanul, sedus până acum de Rabelais, începe să se distanţeze de acesta pentru a-şi pune întrebări tocmai despre cea mai bună cale de a pleca, despre ce implică această plecare şi despre ce păstrează ea din punct de vedere al „teatralităţii”. El, care a pus în scenă Faust ca operă testamentară în care destinul protagonistului şi acela al teatrului se confundă cu o strălucire aparte, abordează acum Regele moare, piesă în care Ionesco, pe un fond de teamă exacerbată, pune în mişcare toate mijloacele teatrale fără nici cea mai mică economie. Fără îndoială tocmai asta îl atrage pe Purcărete care, montând Regele moare, doreşte să se confrunte cu moartea pe fondul încrederii acordate teatrului… iată ce mi se pare că face legătura între marele proiect faustian deja împlinit şi cel ionescian, care urmează”.
La Bucureşti, „Regele moare” se va juca în ultimele două zile ale Festivlului, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra.
Print