Cafeneaua critică iniţiată de Ion Bogdan Lefter este un fenomen singular în lumea culturală a Bucureştiului în care exerciţiul dezbaterilor publice nu e foarte des practicat. După mai multe perindări, întâlnirile de la Cafeneaua critică se întâmplă acum la Club Control, din strada Academiei. Iar invitaţii ediţiei de săptămâna trecută, mai bine zis „invitatul” a fost un spectacol de teatru… Ieşind puţin din tipicul întâlnirilor, Ion Bogdan Lefter a invitat înaintea discuţiilor, însuşi „obiectul discuţiei”, spectacolul „Furtuna” pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” şi care a avut premiera în toamna trecută.
Aşadar, în prima parte, spaţiul aparent impropriu a devenit potrivit pentru montarea lui Victor Ioan Frunză, iar cei patru actori – George Costin, Sorin Miron, Ioana Barbu şi Alexandru Ion – care interpretează toate rolurile din „Furtuna” au făcut o mică demonstraţie că şi la propriu, şi la figurat, totul e posibil…
Scriam atunci despre „Furtuna” că e un mic depozit de fabricat vise. „Un spaţiu în care Adriana Grand adună mici obiecte, jucării, cartoane aşezate pe jos, un radio care funcţionează din când în când, deşi e gol pe dinăuntru, o păpuşă pe care Miranda o aduce, poate, cu ea din naufragiu… cabluri, valize. Totul e sărăcăcios. Nimic nu vorbeşte acolo despre Marea Iluzie. Prima impresie este aceea de mic univers pe care un copil şi-l construieşte într-un colţ de magazie şi adună laolaltă toate obiectele nefolositoare de prin casă şi care pentru el devine mare univers… Şi din acest mic haos se naşte Iluzia. Prospero intră, îşi pune mantaua şi însemnele puterii pe deget – din nou, ca într-un joc – şi povestea începe. Victor Ioan Frunză îşi construieşte spectacolul respectând propriile reguli ale jocului. Dacă e vorba de construit iluzii, atunci nimic nu e ceea ce pare… Atunci nu e nevoie decât de patru actori care să interpreteze toate personajele lui Shakespeare, atunci Ariel poate fi pe rând fiecare dintre ei, atunci lumea şi textul lui Shakespeare nu mai sunt decât pretextul, atunci povestea ţine atât cât dorim, atunci costumele sunt doar împrumutate şi poartă eticheta la vedere şi nici nu contează cât de mult se potrivesc locului sau momentului. Atunci radioul poate să cânte, deşi e o cutie goală, iar Titanicul să se răstoarne cu câteva secole mai devreme şi să se amestece cu personajele din „Furtuna”, atunci Caliban poate să producă energie electrică avant la lettre, atunci o fereastră banală devine poarta către lumea cea mare, iar micul depozit, centrul universului…”
Toată această lume în miniatură, Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand au mutat-o la Club Control, toate instalaţiile, întregul decor plus cei patru actori au oferit în prima parte a serii acelaşi joc de-a iluzia. Iar apropierea de public, şi mai mare decât la Centrul Bălcescu, a ridicat „nivelul” iluziei şi a fost o provocare şi pentru public, şi pentru actori. Desigur că au existat soluţii ingenioase, precum folosirea lanternei pe post de proiector… cu Adriana Grand la pupitrul tehnic. Desigur că spectacolul pe care-l ghiceai în spatele spectacolului a avut un farmec anume, nicăieri în altă parte întâlnit… Dar transplantarea întregii montări la Cafeneaua critică a fost posibilă tocmai pentru că regia a gândit-o aşa, ca pe un joc posibil oricând şi oriunde şi, în fond, ca pe o ironie la adresa marii magii şi a marilor desfăşurări de forţe pe care le presupune de obicei „Furtuna” lui Shakespeare.
N-am să vorbesc din nou despre montarea în sine, ci despre discuţiile care s-au desfăşurat în a doua parte a serii, când Victor Ioan Frunză, Adriana Grand şi actorii s-au aflat faţă în faţă cu publicul şi au vorbit despre lucrul la spectacol, despre lucrul cu ei înşişi, cu regizorul şi, ceva extrem de important şi adesea ignorat, despre lucrul cu textul.
Au fost prezenţi în sală, pe lângă un public format în cea mai mare parte din tineri studenţi, critici de teatru, regizori sau traducători ai lui Shakespeare, de la Cătălina Buzoianu la George Volceanov şi de la Ludmila Patlanjoglu la Nicolae Prelipceanu… Dincolo de aprecierile exprimate fără dubii de toţi cei prezenţi, discuţia a dat prilej creatorilor să se întâlnească şi altfel cu publicul – o nouă formă de a spulbera iluzia?! Aşa cum spuneam, astfel de manifestări se întâmplă foarte rar la noi… Desigur, am putea vorbi despre mirajul teatrului care se poate sfâşia, dar, pe de altă parte, spectatorul are sau ar trebui să aibă nevoie de acest contact cu lumea din spate, pe ideea „making of”, pentru ca teatrul să se reîntoarcă în Cetate, aşa cum îi place lui Victor Ioan Frunză să spună.
Şi, cu siguranţă, partea cea mai interesantă a „making off”-ului a fost cea legată de lucrul pe textul lui Shakespeare şi de traducerea lui pentru această versiune scenică. Extrem de modernă şi, în acelaşi timp, cu legături adevărate în lumea elisabetană. Iar pentru această variantă de spectacol, puţin comprimată, cu câteva scene lipsă şi cu actori jucând dublu şi triplu rol, cu latura comică şi (auto)ironică mult accentuată, mergând spre un univers în care scena elisabetană şi lumea tip Harry Potter se întâlnesc perfect, era cu adevărat nevoie de o nouă traducere. Cu atât mai important cu cât ea a fost lucrată, se pare, pe viu, în timpul repetiţiilor, direct din textul lui Shakespeare, eliberat de poetizările care au sulemenit unele dintre variantele consacrate publicate la noi. Această latură a discuţiei aş spune că a fost, poate, cea mai importantă dintre toate care s-au purtat, tocmai pentru că în teatrul contemporan se uită tot mai adesea că teatrul este şi literatură…
Reţin în final intervenţia lui George Costin care, cu hotărâre, a lansat o mică provocare la o dezbatere asupra variantei româneşti la care au ajuns pentru acest spectacol, afirmând fără dubii că poate dovedi oricând, cu textul original pe masă, că, în „Furtuna” de la Centrul Bălcescu, Shakespeare nu a fost răstălmăcit…
Fotografii de Adriana Grand
Print