Nu ştiu dacă cel mai potrivit motto pentru „Furtuna” lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” este, aşa cum e trecut în prezentări, una dintre devizele NASA „Totul e posibil! Imposibilul ia doar ceva mai mult timp”… Pentru că spectacolul este mai mult de-atât. E, poate, o poveste de „magie în sufragerie”, aşa cum scrie Adriana Grand în prezentarea din Caietul-program, dar e mai mult şi de-atât. E un joc ce lasă să se zărească, dincolo de cuvinte şi de gesturi, ca-n glumă, o fereastră către puterea dinlăuntru. Acea putere care te face să muţi munţii din loc.
În fapt, o altă formă a lui „totul e posibil”, dar montarea lui Victor Ioan Frunză coboară până în acele adâncuri ale subconştientului uman despre care Harold Bloom scria că Shakespeare le-ar fi descoperit cu mult înaintea lui Freud. Aş spune că spectacolul „Furtuna” de la Centrul „Bălcescu” este materializarea scenică tocmai a acestei idei.
Ultima dintre piesele lui Shakespeare, aşa cum e considerată „Furtuna”, este o poveste care nu seamănă deloc cu celelalte creaţii ale lui. Este opera unui creator care se desparte de creaţia lui pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Şi vorbeşte despre iluzie şi despre puterea iluziei. Despre vălul care vrăjeşte şi dezvrăjeşte lumea la bunul plac al unui vrăjitor. Despre jocul permanent între aparenţă şi realitate, între poveste şi ne-poveste. Şi, mai profund, despre microcosmosul din noi. Despre acel mic univers nesfârşit în care un Prospero şi un Caliban îşi dispută în permanenţă un teren de împrumut. În care câte-un mic demiurg închide cartea şi părăseşte jocul.
„Furtuna” lui Victor Ioan Frunză e construită pe ideea teatrului în teatru. Sau a „jocului” în teatru. Scena lui e un mic depozit de fabricat vise. Un spaţiu în care Adriana Grand adună mici obiecte, jucării, cartoane aşezate pe jos, un radio care funcţionează din când în când, deşi e gol pe dinăuntru, o păpuşă pe care Miranda o aduce, poate, cu ea din naufragiu… cabluri, valize. Totul e sărăcăcios. Nimic nu vorbeşte acolo despre Marea Iluzie. Prima impresie este aceea de mic univers pe care un copil şi-l construieşte într-un colţ de magazie şi adună laolaltă toate obiectele nefolositoare de prin casă şi care pentru el devine mare univers… Şi din acest mic haos se naşte Iluzia. Prospero intră, îşi pune mantaua şi însemnele puterii pe deget – din nou, ca într-un joc – şi povestea începe. Victor Ioan Frunză îşi construieşte spectacolul respectând propriile reguli ale jocului. Dacă e vorba de construit iluzii, atunci nimic nu e ceea ce pare… Atunci nu e nevoie decât de patru actori care să interpreteze toate personajele lui Shakespeare, atunci Ariel poate fi pe rând fiecare dintre ei, atunci lumea şi textul lui Shakespeare nu mai sunt decât pretextul, atunci povestea ţine atât cât dorim, atunci costumele sunt doar împrumutate şi poartă eticheta la vedere şi nici nu contează cât de mult se potrivesc locului sau momentului. Atunci radioul poate să cânte, deşi e o cutie goală, iar Titanicul să se răstoarne cu câteva secole mai devreme şi să se amestece cu personajele din „Furtuna”, atunci Caliban poate să producă energie electrică avant la lettre, atunci o fereastră banală devine poarta către lumea cea mare, iar micul depozit, centrul universului…
Victor Ioan Frunză (asistat de George Costin şi Sorin Miron) accentuează latura comică a textului lui Shakespeare, mizând pe un amestec de umor, duioşie, nostalgie şi candoare. Întreaga versiune scenică este o glumă dulce-amară, care la final rămâne doar amară. Şi poate fi „citită” „cum vă place”… E jocul de-a lumea al unui copil care descoperă viaţa, aruncă în luptă binele şi răul, şi la final lasă deoparte „instrumentele” magiei şi devine „om mare”. E jocul de-a binele şi de-a răul din fiecare dintre noi sau lupta de-a viaţa şi de-a moartea şi de-a puterea pe care o dezlănuţuie ca pe-o furtună forţele subconştientului. E jocul de-a creaţia al unui mic creator de iluzii – aşa cum este oricare artist – şi pentru care vine un moment când trebuie să se oprească… Sau doar „furtuna” cea mare privită ca şi cum s-ar răsfrânge toată într-un pahar cu apă şi ar deveni inofensivă. E toate la un loc sau e nimic din toate astea.
Iar felul în care directorul de scenă operează decupările din text şi modul cum amestecă personajele şi rolurile ţine tot de jocul de-a iluzia. Cei patru actori (cu) care se joacă sunt George Costin, Sorin Miron, Alexandru Ion şi Ioana Barbu. Cu toţii intră şi ies pe o uşă din lemn, veche şi banală, unul iese Ariel şi se întoarce în scenă Caliban, altul iese Miranda şi se întoarce Ariel, intră Ferdinand şi când iese la loc e Trinculo sau, din nou, Ariel. Prospero iese Prospero şi se întoarce Antonio sau Stephano… Şi lasă în permanenţă impresia că magia se întâmplă dincolo de uşă, dincolo de fereastra acoperită cu o perdeluţă pe care Prospero face să se vadă furtuna după ce îşi pune mantia. Nici unul dintre cei patru actori nu risipeşte magia, iar asta este esenţial pentru felul cum a gândit Victor Ioan Frunză spectacolul.
În rolul lui Fernando care descoperă iubirea odată cu chipul Mirandei, Alexandru Ion are candoarea şi inocenţa eroilor din lumea lui Shakespeare, Ioana Barbu răspunde şi ea cu aceeaşi candoare în rolul Mirandei, devenind apoi straniu-ghiduşă în cel al lui Ariel cel invizibil. George Costin are magia lui Prospero şi forţa sau nobleţea cu care rosteşte pe scenă monologul final (depăşind joaca…) îl recomandă şi pentru alte roluri importante din dramaturgia lui Shakespeare (ceea ce nu se poate spune despre mulţi dintre actorii generaţiei lui). Iar Sorin Miron… Las deoparte celelalte două partituri, pe Ariel şi pe Sebastian, şi mă opresc la Caliban. Aşa cum îl interpretează Sorin Miron devine „momentul” cel mai important al spectacolului: cu un umor pe care îl veţi descoperi la faţa locului, umor tragic, umor duios, umor candid, umor plin de forţă, amestecat cu răutate, umor pur şi simplu…
Cum se sfârşeşte „Furtuna”? Aşa cum a început. Dar cu o doză de tristeţe în plus. Între timp Prospero a aşezat lumile la loc. Imaginea de final când Prospero îi redă lui Ariel liberatatea şi fosta „sclavie” ia forma spiriduşului care se aşază pe o pânză şi-şi lasă acolo amprenta trupului rămâne una dintre cele mai frumoase…
Fotografii de Adriana Grand
Print
O nebunie de spectacol!! Felicitari!