Nu au dicție, nu vorbesc bine, sunt superficiali, citesc prea puțin, n-au personalitate pe scenă etc., etc., etc. De ani întregi, acestea sunt principalele observații care se fac despre actorii tineri, mai ales după Gala HOP, unde se adună, nu-i așa?, câțiva dintre cei mai buni absolvenți din ultimii ani. Multe dintre ele pe bună dreptate, însă motivele pentru care s-a ajuns aici sunt nenumărate și pentru cele mai multe dintre aceste defecte vina aparține altcuiva. Iar ei – ca mulți dintre noi, fiecare în domeniul lui – sunt doar victime. Victime ale unui sistem în care ne zbatem cu toții și victime ale unei lumi care s-a schimbat. Iar noi/ei asimilăm cumva aceste schimbări și datorită/din cauza lor devenim ceea ce suntem. Prin urmare, n-am să mă alătur acestor voci critice de data asta și am să spun, dimpotrivă, că energia acestor actori tineri este fantastică, este copleșitoare și că acesta este, cu siguranță, cel mai mare atu al acestei generații, cu toate defectele ei… Că forța lor pe scenă este altfel, că fluxul lor de energie este altfel, că nevoia lor de a face și de a dărui teatru este altfel, că lumea lor (interioară) este altfel, că ritmul lor este altfel, că Singurătatea lor este altfel…
S-a încheiat, prin urmare, cea de-a XX-a ediție a Galei Hop, o ediție aflată sub conducerea actorului și profesorului Miklós Bács, iar în cele patru zile, la Costinești, am văzut 21 de actori tineri în cele două secțiuni, 12 la secțiunea Individual. Și am să spun că da, este absolut firesc ca ei să nu fie perfecți într-un astfel de concurs. Imaginați-vă de ce curaj imens e nevoie, după doar trei ani de facultate, în care de multe ori bietul Cehov nici n-apucă să fie studiat, să vii și să te arăți în fața unui juriu din care fac parte oameni care fac teatru de o viață și în fața unui public de profesioniști… venit nu atât să se bucure de ce ai tu să le oferi (atât cât ai la acest moment al existenței tale), cât să îți judece prestația. Imaginați-vă de ce curaj imens e nevoie ca să ieși singur pe scenă, după ce, în cei trei ani de facultate, de-abia ai învățat ABC-ul unei meserii pentru care nu-ți ajunge o viață, și să le ARĂȚI unor oameni (specialiști, nu-i așa?) cât de bun și de talentat ești. De ce imens curaj e nevoie să te arăți așa cum ești, cu toate vulnerabilitățile tale de la 20 de ani, când cea mai mare calitate a ta este, poate, dorința de a juca, așteptând să te perfecționezi lucrând cu mari regizori și alături de mari actori (căci așa s-au perfecționat, nu-i așa?, marii noștri actori) – să te arăți, așadar, în fața unor „specialiști” care de-atâta dorință de a te critica îți scriu și numele greșit… – dar what’s in a name?, vorba lui Shakespeare, important e să arătăm defectele tinerei generații de la înălțimea cunoștințelor noastre. (Și, la urma urmelor, ce-are teatrul cu gramatica…?!)
Că școala de teatru în acest moment are defecte? Da, e un adevăr pe care-l recunoaștem cu toții. Dar oare vina e a tinerilor de pe scenă?! Că nu sunt perfecți, că momentele alese pentru Gală nu sunt cele mai inspirate, că de multe ori nu se aude sau nu se înțelege ce spun? Da, e adevărat și asta, dar, din nou, vina e doar a lor? Însă, dincolo de aceste defecte – care la această Gală Hop n-au fost atât de vizibile – cât de uriașă este energia lor pe scenă? Și bucuria de a juca… Pentru că, la cum arată lucrurile în acest moment în teatrul românesc, exact asta e de căutat la Gala Hop. Talentul – atât de puțin șlefuit în școală – care i-ar putea transforma în mari actori.
Câștigătorii din acest an, aleși de un juriu din care au făcut parte Ana Ioana Macaria, Ada Solomon, Mihai Măniuțiu, Bogdan Zsolt și Alexandru Voicu, au fost, fără dubiu, cei ale căror calități s-au văzut cel mai bine în cele zece minute de concurs, plus zece de étude. (Și cât de important este acest étude mult criticat pentru a face diferența, pentru a vedea nuanțele, de dincolo de un moment bine ambalat!)
Cosmina Olariu, câștigătoarea Marelui Premiu „Ștefan Iordache”, a avut meritul de a fi fost constantă. Momentul prezentat – „Mică criză de identitate” după „Livada de vișini”. Inteligent condus, poate prea stufos, momentul ales i-a dezvăluit însă calitățile, inteligența scenică, forța și farmecul în fiecare dintre ipostazele alese, de la Varia la Duniașa sau la Charlotta Ivanovna.
Blanca Doba, câștigătoare a Premiului pentru Cea Mai Bună Actriță, a prezentat monologul „Nina după aplauze”. Cu un început excelent, plin de mister, de culoare, pe care nu-l uiți, dar care se diluează ușor spre final… Însă Blanca Doba are o personalitate puternică pe scenă, are farmec și e una din acele frumuseți speciale, care strălucesc mai ales în lumina reflectoarelor, are finețe și o privire puternică și magnetică.
Mihai Florian Nițu, câștigător al Premiului pentru Cel Mai Bun Actor, a venit la Vox Maris cu monologul „Solitudes 30” după „Hamlet” și „Ivanov”. Mihai Florian Nițu și-a bazat monologul pe Hamlet… ușor pe lângă tema concursului și ușor prea dramatic și teatral, altminteri cu o prestanță scenică greu de uitat.
Marcela Nistor a câștigat Premiul „Sică Alexandrescu”, premiul special al juriului, pentru monologul „Nu știu ce”, un colaj după scrisorile dintre Cehov și Lika Mizinova și „Pescărușul”, probabil cel mai inteligent alcătuit monolog din această Gală – de o simplitate absolut cuceritoare, cu umor, interacțiune cu publicul, schimb de roluri, aplomb, farmec… Poate ceea ce a trădat-o pe Marcela Nistor a fost accentul ei din Republica Moldova, de care însă s-a folosit inteligent și în text, și pe scenă.
Dintre necâștigători, Ștefan Craiu a venit cu un moment comic, după „Tragedian fără voie”, care pe de o parte l-a avantajat, pe de altă parte s-a dovedit monocord; Adrian Dima, cel care a și deschis concursul, a ales „Singurătatea intelectualului” după „Trei surori”, un discurs lung și oarecum dezavantajant, iar Alexandra Dușa s-a risipit într-o regie care i-a sufocat în parte interpretarea. Maria Mitu, deși a venit cu un monolog care n-a pus-o deloc în valoare, a strălucit pur și simplu în momentul filmat (în Gală au fost prezentate filmulețe realizate de regizorul Cristian Pascariu, după scene din filme celebre, care să dezvăluie calitățile concurenților pentru cinematografie), imaginea ei rămâne fără dubiu cea mai puternică dintre toate, așa cum interesant a fost și momentul ei din étude. Dan Pughineanu, deși cu reale și vizibile calități, a avut un moment monoton, care nu i-a servit și nu l-a pus în valoare, iar Paul Radu, deși a umplut scena de decor, s-a pierdut în propriile cuvinte și n-a făcut decât să-și recite rolul și să execute ce învățase acasă. La fel și Theodora-Paula Gitana Sandu, rătăcită prin povestea Mașei din „Pescărușul”, de ale cărei profunzimi era departe, recitând doar textul cu o oarecare doză de dramatism. Și la fel și Georgiana Vișan, cu a ei Olga din „Trei surori”, pierdută într-o sală de clasă, unde le vorbește unor eleve absente, recitând, și ea, cu zâmbet trist, un text de care nu se apropie decât la suprafață.
Însă dincolo de toate aceste momente, unele mai reușite, altele mai puțin – pentru că tema n-a fost deloc ușoară, „Suportabila singurătate a ființei la Cehov” – rămân exact ce spuneam la început: uriașa energie și pofta de a juca, de a se perfecționa, și curajul (o calitate deloc de neglijat în actorie) de a se arunca în gol… Iar spectacolul de încheiere al Galei, realizat de Daniel Chirilă și Ștefan Lupu, exact asta a arătat: cât de teribilă e forța lor, împreună, pe scenă. Un vulcan care arde… Un moment realizat cu umor și, da, cu spiritul generației lor, cu ironie, cu bucurie, cu speranță, un joc frumos, care le-a pus în valoare și alte calități decât cele din exercițiile impuse. Un spectacol care s-ar putea numi: „Cum ar fi dac-aș lua premiul cel mare”, un spectacol despre vise și despre energia aceea frumoasă (pe care o pierdem cu anii) care te ajută să preschimbi înfrângerea în victorie și să visezi mai departe… la anul sigur vei lua premiul cel mare și-i vei mulțumi mamei în fața camerei. La anul…
Print