Eduard Florin Tudor
Fragment din Prefaţa la volumul „Adevărata poveste a Sfântului Genest”, publicat la Editura Nemira
Subiectul tragediei lui Rotrou este de inspiraţie creştină, Genest fiind unul dintre sfinţii sărbătoriţi în calendarul Bisericii catolice la 25 august. În plus, el este considerat, cel puţin din secolul al XIII-lea, patronul actorilor. Aşadar, sfânt şi actor în acelaşi timp, ambele atribute fiind puse în scenă şi de către Jean Rotrou.
Conform martirologiilor, Genest este actorul pe care împăratul Diocleţian îl însărcinează să reprezinte, în onoarea fiicei sale şi a căsătoriei acesteia, un subiect din viaţa creştinilor, dar în cheie parodică. Genest era recunoscut de confraţii săi şi de oficialităţile timpului, drept actorul cel mai talentat, deci teoretic capabil să încarneze un creştin, dar pentru a-i parodia credinţa şi entuziasmul. În piesa interioară, preluată de Rotrou şi inserată în piesa cadru, un gest dramaturgic original, Genest devine Adrian, un martir. În piesa cadru, cea scrisă de Rotrou, inspirându-se şi din Actele Martirilor, Genest primeşte harul divin şi devine creştin, tocmai când îi dădea corp personajului Adrian. În una şi aceeaşi persoană, Genest, se petrece minunea divină a convertirii pe scenă, în timpul reprezentării. Diocleţian nu-l graţiază pe actorul-încreştinat, în ciuda rugăminţilor, şi porunceşte să fie decapitat, prin 285-286 sau prin 303. Piesa cadru reprezintă istoria sacră a unei convertiri, actorul Genest devenit creştinul Genest, iar mai apoi martirul în numele credinţei. Genest, sfânt martir şi patron al actorilor, cel care prin moartea sa ce face din el un sfânt „îi obligă pe toţi spectatorii să treacă din lumea muritoare a disimulării în cea eternă a adevărului”[1].
Tipologia actorului convertit la creştinism are o istorie îndelungată, Genest nefiind singurul actor devenit creştin în urma unei convertiri subite, sub iluminarea harului. Biserica primară consemnează existenţa unor asemenea istorii minunate de actori deveniţi creştini şi martiri: Ghelasie şi Ardalian, ambii martirizaţi sub Diocleţian, sau Porfir, Silvan şi Pelagia[2].
Genest este cunoscut pe scena europeană ca personaj creştin ce ilustrează minunata convertire a actorului chiar în timpul reprezentării[3]. Tragedii creştine tratând acest subiect au fost scrise şi reprezentate în tot secolul al XVII-lea, dar şi în următoarele două secole, în Olanda, Spania şi Italia. În Olanda, la Anvers, iezuiţii pun în scenă în 1641, deci cam cu cinci ani înainte de piesa lui Rotrou, un Genesius Minim pro Christo martyr. Oricum, după studiile întreprinse, cel puţin şapte tragedii neo-latine consacrate Sfântului Genest fuseseră reprezentate în Europa între 1592 (la Poznan) şi 1641 (la Anvers)[4], deci înainte de scrierea piesei cu acelaşi subiect de către dramaturgul francez.
Paradigmaticul actor, mai ales prin tragedia scrisă de Rotrou, devine chiar o figură a tehnicii „teatrului în teatru”. Astfel, în 1925, Jean-Paul Sartre publică Saint Genet, comédien et martyr, în care, dincolo de omonimia dintre Genest, actor şi personaj în teatrul creştin, şi Genet, dramaturg iubitor al formulei „teatru în teatru”, se ilustrează ca un apologet, în lumea literelor, al sacrificiului pentru artă, al actorului neînţeles, al entuziasmului reprezentării trăit ca o convertire după imaginea, deja clasică, a convertirii creştine. De aici până la martiriul pentru o idee, pentru o credinţă, nu mai era decât un pas.
Sursa tragediei creştine scrise de Rotrou, după cum se pun în acord criticii literari francezi, este o tragi-comedie a lui Lope de Vega, scrisă în 1608, dar imprimată abia în 1621, cunoscută sub titlul Lo fingido verdadero. Primul argument în favoarea acestei aserţiuni este faptul că Rotrou a vrut mai întâi să-şi intituleze creaţia „La feinte véritable” sau „Le feint véritable”, ceea ce făcea trimitere clară la piesa dramaturgului spaniol. Primul titlu definea fie „ficţiunea adevărată”[5], în sensul că jocul actoricesc se metamorfoza în realitate prin convertirea subită a lui Genest, fie „creatorul adevărat”[6], adică existenţa minunată a unui personaj de talia celui care-l reprezintă pe scenă pe Adrian şi este subiectul minunii creştine, îmbrăţişând credinţa şi, odată cu ea, martiriul. Rotrou, aşa cum se observă dintr-o analiză detaliată a piesei sale, are bune cunoştinţe teologice[7], unele chiar minuţioase, fapt care-i susţine demersul dramaturgic.
Totuşi, Rotrou alege un alt titlu pentru tragedia sa, „Le véritable Saint Genest”. Şi acum, criticii literari sunt de acord în privinţa explicaţiei titlului. Contextul scrierii şi reprezentării acestei tragedii creştine este fundamental. Pierre Corneille readusese în atenţia spectatorilor acest tip de scriere dramatică, atunci când al său Polyeucte obţinuse succesul publicului în 1642. Noul curent este o bună ocazie pentru ca alţi autori să creeze piese cu subiect creştin pentru a beneficia de entuziasmul publicului. În 1644 sau 1645, Nicolas-Marc Desfontaines îşi vede reprezentată tragedia Ilustrul actor sau Martiriul Sfântului Genest de către compania Ilustrului Teatru a lui Molière. Concurenţa îşi face simţită prezenţa. Un an mai târziu, la Hôtel de Bourgogne, teatru parizian atitrat, este reprezentată tragedia lui Rotrou, Le véritable saint Genest. Piesa este publicată abia în 1647. Titlul, aşa cum autorul insistă şi aşa cum criticii literari confirmă, face trimitere clară la faptul că Rotrou susţine că adevărata istorie a lui Rotrou este pusă în scenă în piesa lui, şi nu în cea a rivalului său, Desfontaines[8]. Piesa ar putea fi una de comandă pentru a face concurenţă celei create de Desfontaines[9]. Rivalitatea dintre ei nu era o noutate. Pe subiectul Belizarie, un demnitar bizantin, Desfontaines compusese o tragedie în 1640, iar Rotrou o alta în 1643. Jocul concurenţei, întreţinut şi ocazionat de trupele de teatru, este evident.
Pe de altă parte, Rotrou păstrează în tragedia sa marca primă a inspiraţiei, în sensul că ultimul vers al piesei sale este în relaţie directă cu titlul piesei lui Lope de Vega: „În adevăr să schimbe un joc ce-a plăsmuit”. Este o trimitere clară la sursa primară a tragediei sale religioase.
„Adevărata poveste a sfântului Genest”: câteva semnificaţii creştine
Dar în ce sens tragedia lui Rotrou este creştină? Care sunt planurile în care acţiunea dramatică întâlneşte semnificaţiile creştine, le sublimează şi devine suport pentru didacticismul specific unei tragedii creştine?
O primă ironie a sorţii. Piesa este reprezentată la Hôtel de Bourgogne, locul consacrat prin decret parlamentar Confraţilor pasiunii, în secolul al XVI-lea, dar în care se ajunsese să fie prezentate spectatorului doritor – el decide destinul trupelor şi al pieselor – numai tragedi-comedii la modă în această primă jumătate a secolului al XVII-lea. Genest al lui Rotrou este o schimbare de direcţie, în sensul că o asemenea tragedie creştină continuă prin acţiunea dramatică genul Misterelor reprezentate de Confraţii pasiunii, dar este, în sine, un nou univers teatral, o formă estetică originală.
„Teatrul în teatru”, aceasta este formula aleasă de Rotrou, cele două planuri fiind constituite din piesa cadru, în care Genest, actorul, domină scena, şi din piesa interioară, în care Genest îl încarnează pe Adrian, creştinul martir. Acestor două planuri li se adaugă un al treilea, cel al lumii ca teatru în care este prezentă divinitatea. Punerea în scenă însăşi ţine cont de acest regim tripartit, de vreme ce există o apariţie divină, semnalată în didascalie şi precizată de Genest, proaspătul convertit: „Dar, iată, din văzduh, un înger se arată/ Şi vine să mă spele cu apa prea-curată./ Seninul mă-conjoară şi cerul tot răsună/ De sfintele cântări, iar cetele se-adună./Ce străluciri măreţe! Coboar-actor ceresc,/ Aşteaptă-mă, căci simt cum aripile-mi cresc.”(IV, 5) Analogiile pot continua, în plan uman şi în plan divin, chiar în privinţa acestor versuri. Actorul Genest se converteşte, devine creştin şi va accepta moartea, prin cununa martiriului; aceasta este o adevărată lovitură de teatru, dar şi o surpriză pentru cei din jur. El face referire la „actorul ceresc” ce coboară, la Hristos, ce s-a întrupat, ca o împlinire a profeţiilor, devenind paradigma omului nou, noul Adam. Asemenea lui, Genest ia chipul omului nou, al creştinului. Ambii vor alunga iluzia, vor întruchipa schimbarea de regim şi vor fi vocile adevărului. Hristos este adevărul însuşi, iar Genest încreştinat va apărea în piesă în tot adevărul noii sale ipostaze, nemaifiind „iluzia” creştină, personajul Adrian, ci un creştin veritabil. El nu mai are entuziasmul actorului, ci entuziasmul adevărat, cel al creştinului a cărui inspiraţie este divină; „vâlvătăile” din cer, precizate în didascalia din actul al IV-lea, scena a V-a, susţin această existenţă. Transgresiunea se petrece sub ochii spectatorului.
O altă didascalie (II, 3) prezintă momentul în care un glas va anunţa minunea convertirii lui Genest, ceea ce este un ecou direct la scena botezului lui Hristos:
„Cerul se deschide într-un mănunchi de flăcări şi se aude un glas” (II,3)
„Şi botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis (…). Şi iată glas
din ceruri zicând (…).” (Mt., 3, 16-17)
Tot de planul divin ţine şi referirea clară pe care o face Natalia la ochiul divin, cel al cunoaşterii, în momentul reprezentării piesei interioare, în faţa lui Adrian, atunci când îşi prezintă propria sa istorie de creştină încă de la naştere: „Iar ochiul ce citeşte în suflete şi-n ceruri /Ştie că pe-ai tăi zei eu îi urăsc de-a pururi”.(III,5)[10].
Analogia dintre Genest şi Iisus poate continua şi într-o altă cheie, cea a identităţii. Hristos se întrupează, iar în acest mod divinul capătă identitate, devine Mesia cel aşteptat şi profeţit în persoana lui Iisus Hristos. Genest, refuzând să mai joace rolul lui Adrian, va încerca să-şi afirme eul, în afara scenei, „să afirme un adevăr mai profund decât cel al jocului şi pe care va trebui să-l menţină prin moarte, căci societatea care-l înconjoară refuză să-i acorde această nouă identitate.”[11]
Apologie a teatrului, dar şi a credinţei creştine, Adevărata poveste a Sfântului Genest nu este numai una dintre tragediile cele mai reuşite ale lui Rotrou, ci şi un model de tragedie creştină. La fel, sensul dublului îşi face prezenţa şi la nivel estetic, tehnica „teatrului în teatru” fiind destul de originală şi destul de puţin uzitată. Pierre Corneille o ilustrase în reprezentare, dramaturg cu care Jean Rotrou este deseori comparat, diada Corneille – Rotrou explicitând o anumită direcţie a teatrului francez clasic, cea a originalităţii subiectelor, tehnicilor şi a îndrăznelii creative.
[1] Jacques Morel, Jean Rotrou, dramaturge de l’ambiguïté, Armand Colin, Paris, 1968, p.121.
[2] André Villiers, Le Cloître et la scène. Essai sur les conversions d’acteurs. Nizet, Paris, pp. 30-32.
[3] Trecerea lui Genest din lumea umană a actorilor în cea divină a sfinţilor este evidenţiată şi prin existenţa la Paris, încă din secolul al XIV-lea, a unei capele dedicate actorului martir (şi în acelaşi timp Sfântului Iulian, primul episcop de Mans). La porticul acesteia Genest avea şi o statuie. (cf. Pierre Pasquier, op. cit., p. 207)
[4] Pierre Pasquier, op. cit., p. 207
[5] Substantivul „feinte” trebuie înţeles cu sensul pe care-l avea în secolul al XVII-lea, adică ficţiune şi invenţie poetică. A se vedea sensul acestui cuvânt la Gaston Cayrou, Dictionnaire du français classique. La langue du XVII-e siècle, Klincksieck, Paris, 2000 (Prima ediţie în 1923).
[6] A se vedea sensul verbului „feindre” în Gaston Cayrou, op. cit.
[7] Pierre Pasquier, op. cit., p. 224.
[8] Pentru o comparaţie între cele două piese – diferenţa principală este că Desfontaines nu prezintă minunea convertirii lui Genest în faţa spectatorilor, ci în culise – a se vedea tragedia lui Desfontaines publicată în Aspects du théâtre dans le théâtre. Recueil de pièces. Ed. Georges Forestier, Université de Toulouse-Le Mirail, 1986.
[9] Pierre Pasquier, op. cit.,p. 160.
[10] Este o aluzie clară la un verset din Vechiul Testament, din Cartea lui Ieremia, VII, 10.
[11] Jacqueline Van Baelen, Rotrou. Le héros tragique et la révolte. Nizet, Paris, 1965, p.162
Print