Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, George Banu …
Atunci când o descoperi, grădina uscată surprinde prin dimensiunile ei mici, în contrast cu renumele ei mare. O uimire care aduce aminte de uimirea provocată de unele pânze ale lui Dalí, pe care înainte să le vedem ni le imaginăm întotdeauna mai ample. Așa că mai întâi trebuie să reconfigurăm întinderea care este proprie grădinii uscate. Să integram caracterul concentrat al câmpului.
Grădina uscată se lasă învestită de spirit și în același timp îl ia în posesie. Acolo unde din om nu rămâne decât mișcarea greblei care a dispus într-un anume fel pietrișul, pietrele par să aparțină locului, dar în realitate dispunerea lor se supune unei logici subtile, ale cărei principii au fost fundamentate de mari artiști. Suprafața aproape albă, pe care sunt răspândite pietre, nu are nici centru, nici mișcare articulată, ci este, dimpotrivă, „încadrată”. Un zid o închide la două colțuri, în vreme ce engawa, veranda templului, face unghi drept, al patrulea colț rămânând adesea nedefinit. Spațiul grădinii este nelimitat și în același timp delimitat. Un spațiu aproape gol, ce vorbește necontenit despre refugiul omului, spre a se deschide cât mai bine în fața celui care privește. Astfel, cu elemente din natură se creează o operă conceptuală și din această translație provine și forța grădinilor uscate.
Acolo, la marginea triunghiului, o imagine intervine: „teatrul de cameră” al lui Michel Vinaver, în care replicile se dispun în spațiu ca pietrele pe pietrișul japonez, între cuvintele abia rostite etalându-se plaje de tăcere. Și, de aceea, încep să privesc grădina uscată ca pe o „grădină de cameră”… Între două spații, două culturi, se ivesc metaforele și, dacă sunt corecte, ele scot la iveală în cele din urmă întrebări comune, răspunsuri care seamănă între ele. Aceste poduri fragile stau mărturie, dincolo de diferențele insurmontabile, pentru a revela o unitate primordială ce temperază sentimentul de insularitate pe care japonezii îl erijează adesea într-o izolare definitivă și indescifrabilă. Nu este vorba nici despre a-l nega, nici despre a-l exacerba, ci despre a-l tempera, și de aceea ne ducem cu gândul la „teatrul de cameră” privind grădinile uscate. Iată folosirea ontologică a metaforei… Așa se explica frecvența unor cuvinte cum sunt și sau ca, pentru că e vorba mai degrabă de a afirma o legătură, adeseori imaginară, decât de a descrie o stare sau o artă. Dacă „miturile se re-gândesc între ele”, cum spunea Lévi-Strauss, și tipurile de teatru o permit.
(Fragment din volumul „Japonia, imperiul teatrului”, de George Banu, trad. Dana Ionescu, Editura Nemira, 2015)
Print