Luc Bondy, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru din Europa ultimelor decenii, s-a stins din viață pe 28 noiembrie 2015 în orașul în care a și venit pe lume în anul 1948. Renumitul creator care a montat primele sale spectacole în anii 1970, abordând apoi și opera, avea să-și delimiteze repede un teritoriu unic în arta contemporană. În continuare puteți citi în exclusivitate în revista noastră textul cunoscutului critic de teatru George Banu, autorul volumului de dialoguri cu Luc Bondy intitulat La fête de l’instant, despre rolul creatorului elvețian în arta europeană contemporană.
Luc Bondy – un artist ludic
Luc Bondy a murit la Zürich, unde s-a născut acum 67 de ani: cercul s-a închis. El, care a fost constant în mișcare, electron liber ale cărui trasee erau imprevizibile, a presimițit sfârșitul și s-a refugiat în Elveția, acolo unde pe vremea Ocupației Franței de către armatele naziste se adăpostise tatăl lui, François, editor cunoscut. Sensibil la antisemitismul care se instalase, el și-a găsit adăpost în neutralitatea teritoriului elvetic. Grație lui, Bondy i-a cunoscut încă din copilărie pe Cioran, Ionescu și se mândrea cu această familiaritate precoce.
Luc a fost un regizor strălucit și neasimilabil unui curent sau unei instituții. Liber și iresponsabil, a încarnat autonomia unui artist care nu admite autoritatea altor comandamente decât acelea care îi sunt proprii. Ale artei căreia i se dăruiește și ale vocației pe care o respectă. De aceea Bondy a fascinat și a exasperat, a încântat și a derutat.
El și-a făcut debutul în Germania, plasâdu-se, de la început, sub semnul acestui mare scriitor de care nu se va disocia: Gombrowicz. În ironia și în distanța polonezului refugiat la Buenos Aires, Bondy s-a recunsocut și de aceea i-a pus în scenă piesele sau chiar a inițiat o operă modernă, inspirată de Yvonne, principesa Burgundiei. Gombrowicz a fost „dublul” lui Bondy, „dublu” căruia i se alătura un scriitor vienez pe care l-am descoperit cu toții grație lui: Arthur Schnitzler. Marii regizori își caută întotdeauna acei alter ego datorită cărora se împlinesc: Brook l-a avut pe Shakespeare, Strehler, pe Goldoni, Pintilie, pe Caragiale…
Parisul l-a descoperit fascinat pe Bondy grație spectacolului Terre étrangère, de Schnitzler, o frescă a lumii vieneze disecată cu rafinement și strălucire: atunci am scris o cronică al cărei titlu a surprins, dar pe care și azi îl asum: „Perfecțiunea”. Perfecțiune a interpretării, a scenografiei, a „vieții accentuate”, căci astfel definea Bondy teatrul. I-a succedat apoi un alt Schnitzler, mai puțin împlinit, Drumul singuratic, iar mai târziu, ca și pentru Gombrowicz, o operă modernă, La Ronde.
Bondy s-a distins de la debutul său parizian pe scenele lirice cu o neuitată punere în scenă a lui Cosi fan tutte, căci, înrudit cu Mozart, a sezisat ca nimeni altul dimensiunea ludică și persistența melancolică a acestei capodopere aparent dezinvolte. În ea s-a regăsit, căci el avea nevoie de această interpenetrare fină, subtilă și personală cu textele și operele montate. De aceea Nunta lui Figaro nu a cunoscut același succes. Și nici montările sale verdiene… Între text și scenă, în marile sale reușite, se stabilea fluiditatea vaselor comunicante.
Bondy mi-a spus de multe ori că pentru a pune în scenă are „nevoie ca piesa să-i lase aer ca să respire”, ca să se miște. Nu a dispus de această „respirație” cu piesele lui Molière, dar, dimpotrivă, a dispus din plin cu ale lui Marivaux, al cărui interpret strălucit a fost. Triumful dragostei rămâne unul din „triumfurile” sale neegalate. Bondy a fost o încarnare a secolului al XVIII-lea și a persistenței sale până la capătul celuilalt, al XIX-lea, care s-a încheiat la Viena. Teritoriul său de predilecție din patrimoiniul clasic va fi acela situat între Marivaux și Mozart, doi artiști înrudiți.
Bondy a pus în scenă autori moderni, autorii generației sale, și cu textele lor a semnat câteva din cele mai strălucite spectacole: Botho Strauss sau Peter Handke i-au fost aliații privilegiați.
Bondy a lucrat în Germania și în Franta, a circulat de la un spațiu cultural la altul, cultivând o hibridare reciprocă, o impuritate a cărei seducție a știut să o exploateze ca nimeni altul. De aceea el nu a aparținut unei țări și a fost, după Strehler, cel mai european regizor. Un practicant constant al teatrului de artă ca moștenire și exaltare a bătrânului continent. Bondy moare azi, când Europa se sparge!
Am făcut cu el o carte de „dialoguri”, Sărbatoarea clipei, și azi, când o răsfoiesc, îmi amintesc de dificultățile de atunci – întâlniri anulate, spalturi modificate, bani solicitați, toate m-au îndepărtat de el, căci l-am radiografiat lucid din intimitate. Dar totodată ea reprezintă unul din cele mai subtile volume de gândire teatrală, liberă și spirituală, o carte „festivă” a gândirii dinamice, în mișcare, fără precepte sau dogme. El a fost un partizan al grației și un adversar al oricărei posturi militante. Arta era, pentru el, politic gratuită, dar trebuia să fie poetic împlinită.
În ultimii ani, sub efectul bolii de care părea a fi indisociabil, spectacolele își pierduseră din strălucire, dar interesul lui se dirijase altundeva, spre literatură, căci a semnat două admirabile volume de nuvele. Nuvelele unui seducător solitar.
Bondy a dat impresia că asuma sarcinile direcției unor mari instituții ca Festivalul de la Viena sau Teatrul Odéon de la Paris, dar, de fapt, nu a fost niciodată implicat, a delegat asistenți și colaboratori, a încasat sume importante pentru aceste funcții, dar a avut aptitudinea de a nu se lăsa afectat de preocupante responsabilități instituționale. Odată mi-a spus o frază pe care o amintesc aici, căci era, în fond, o schiță de autoportret: „Eu nu vreau puterea, ci gloria”. Le-a avut pe amândouă, dar le-a exersat la niveluri opuse de implicare.
Odată cu Bondy dispare respirația unei Europe al cărei secret îl poseda.
Print