George Ciprian: absurdul ca reacţie paşnică la absurd

La Naţionalul bucureştean se repetă “Capul de răţoi”. Asta chiar e o ştire. Am şi uitat de când n-am mai văzut un spectacol cu o piesă scrisă de George Ciprian. Păcat, pentru că este incredibil de actual. Licenţiat în litere, în 1907 va absolvi şi Conservatorul de Artă Dramatică la clasa lui Nottara. Cariera sa de actor este excelentă şi, mai ales, foarte importantă pentru dramaturg: instinctul scenic îl conduce la soluţii pe cât de neaşteptate, pe atât de spectaculoase. În 1927, are loc la Teatrul Naţional din Bucureşti premiera piesei sale de debut “Omul cu mârţoaga”. Un succes fabulos. Această piesă va face ca pentru prima oară un autor român să fie jucat pe scenele din Paris, Berna, Berlin sau Praga.

E greu de crezut că regizorilor tineri, trecuţi prin UNATC, nu le-a trecut măcar pe la ureche vreun text al omului de teatru şi scriitorului George Ciprian. Mă gândesc că motivul dezinteresului stă mai degrabă în faptul că, pentru spectatorul de azi, comicul de limbaj şi comicul contextual – armele forte ale scriiturii lui Ciprian – sunt aproape de neînţeles. Rafinamentul şi subtilitatea îi plictisesc pe tinerii educaţi încă din preuniversitar la şcoala Internet (şi din pricină că majoritatea profesorilor îşi fac treaba la minima rezistenţă – dar asta-i o altă discuţie). Cu atât mai mult mă bucur să aflu că regizoarea Anca Bradu şi-a luat inima-n dinţi şi ne va pune faţă în faţă cu o piesă scrisă în anul 1938.

George Ciprian s-a născut în 1883 la Buzău (unde altundeva, de vreme ce tatăl său era elen, originar din insula Cipru? – sic!). Urmează cursurile Colegiului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, unde îi are între colegi pe buzoienii Vasile Voiculescu şi Dem Demetrescu, viitorul Urmuz. Ciprian povesteşte, în “Măscărici şi Mâzgălici”, cum această piesă nu este deloc străină de farsele pe care obişnuia să le facă, împreună cu Urmuz, colegilor.

“– Un cap de raţă/ De răţoi/ Ce cântec are? Ce simbolizează?/ Fenomenul logic/ Divina înlănţuire/ Spurcata împreunare/ Lăsaţi vorbele în doi peri şi spuneţi-mi ce întruchipează amuleta asta?/ Prietenia noastră.”

“– Cine era căpşorul de pasăre domestică? Pe cine înfăţişa?/ Ce întruchipa?/ Mecanismul logic/ Vag/ Nebulos/ Abstract…etc.”

Aceasta este semnificaţia “Capului de răţoi”, amuleta-emblemă/emblema-blazon a grupului celor patru: Ciriviş (Dem Demetrescu-Buzău), Macferlan (autorul, George Ciprian), Bălălău şi Pentagon. Aceasta este şi semnificaţia piesei lui George Ciprian: războiul declarat mecanismului acestuia care se cheamă rutină. Identic cel din 1938 cu acesta din 2011. “ – De ce persiflaţi oamenii şi vă legaţi de cusururile lor naturale?/ – Dacă barba domniei sale ar fi naturală, nu ne-am fi îngăduit nici cea mai nevinovată glumă. Noi îndrăgim natura, domnule inspector, dar am ghicit dintr-o ochire că domnia sa poartă barbă falsă! Vedeţi dumneavoastră, o barbă naturală e o întregire firească a feţei, treci pe lângă cel ce o poartă ca pe lângă orice alt muritor, barba dânsului însă ţipă la vedere, e ca un semnal de alarmă, ca o firmă luminoasă, ca un om pe picioroange.” S-a spus, s-a scris, marii noştri critici au evidenţiat elementele de avangardă şi filonul absurdului în scrisul lui George Ciprian. Perfect adevărat. Doar că teatrul psihodramatic, dres cu amintitele elemente, nu cred că este decât strigătul disperat al omului curat cu inima care se vede constrâns, clipă de clipă, să interacţioneze cu Masca. Disimulare, simulare, minciună, aroganţă, corupţie etc, până la vânzarea de ţară. Atunci ca şi acum. Ori ieşi în stradă şi încerci să faci ordine în numele valorilor supreme, ori te caţeri în copac şi răspunzi absurdului cu absurd. Tertium non datur. “Oamenii sunt aceiaşi. Pretutindeni aceiaşi, aceiaşi. Spun bună dimineaţa, codobatură sau iepure cu alte sunete decât noi, dar sunt croiţi pe-aceleaşi calapoade. Actele vieţii lor se învârt în jurul aceloraşi osii. Bătrâna doamnă Logica şi  eternul domn Interes cârmuiesc şi la Londra, şi la Peking, şi la Buenos Aires.” Care este ţinta celor patru prieteni ai satirei? Logica ce justifică şi acoperă interesul, rutina sau profitul. Jocul celor patru oameni în toată firea, dar întorşi, din frondă, la vârsta de aur a adolescenţei, este un mod de a lupta. Acţiunile lor, la începutul piesei, par a fi gratuite, însă fără să violenteze vreo clipă ceea ce este logic-uman. Iată ce atitudine au faţă de omul care aşteaptă să i se nască un copil, cum devin respectuoşi până la tandreţe. Şi îl ajută. Ciriviş – “Un prunc ce bate la porţile vieţii poate fi un deschizător de pârtii noi.” Macferlan – “Copilul – a spus nu ştiu cine – e puntea de unire dintre cer şi pământ”.

Până când să-şi cumpere pomul, un măr, activitatea lor se desfăşura pe uliţe, în spelunci, şi văgăune (după cum spunea Ciriviş). Dar grupul s-a hotârât să înfiinţeze “un vast laborator de experimente”. Să consacre mărul: “să-l sfinţim drept sediu social”. De-acum încolo mica lor societate va avea din ce în ce mai mulţi adepţi dintre aceia care, aşa cum spunea un personaj al piesei, “miros a om”.

Nădejdea, nu optimismul. În această cheie îl citesc şi îl iubesc pe George Ciprian.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.