George Costin: Teatrul a rămas aceeaşi frumoasă uitare de sine

Pe George Costin, dacă nu l-aţi văzut în rolul lui Caligula, când spectacolul omonim de la Teatrul din Baia Mare a fost invitat în FNT, îl veţi descoperi acum în cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie din Bucureşti, „Cântăreaţa cheală & Lecţia”. Este, cu siguranţă, unul dintre cei mai importanţi actori ai tinerei generaţii, unul dintre acei actori care, atunci când urcă pe scenă, au magnetism, forţă, poezie şi har.

Un tânăr actor, absolvent de actorie la Universitatea din Cluj, impresionează la prima apariţie pe o scenă bucureşteană. Cum a fost întâlnirea cu Bucureştiul pe scenă?

Este prima oară când lucrez la un teatru din Bucureşti, dar nu este prima oară când joc pe o scenă din Bucureşti. Am mai jucat Istoria comică a doctorului Faust pe mica scenă a Teatrului Evreiesc, apoi Deşteptarea primăverii  la Odeon, Caligula  pe scena de la Operetăun spectacol de pomină, care s-a jucat numai datorită echipelor noastre, fiindcă, în rest, nimeni n-a fost sensibil la umilinţele pe care le-am îndurat în FNT 2008. Anul ăsta termin un Master în Management cultural şi Teatrologie la UNATC, deci nu sunt chiar străin de Bucureştiul teatral şi nici de publicul din Bucureşti.

Este totuşi un debut fiindcă de data asta am lucrat la un teatru din Capitală.

Pentru mine a fost o onoare şi un privilegiu să joc la Teatrul de Comedie, alături de mari actori, cum este de pildă doamna Virginia Mirea, să mă reîntâlnesc după 10 ani cu Andreea Samson – care mi-a fost parteneră în multe spectacole ale trupelor de amatori din Braşov. Parteneri buni, foarte talentaţi şi loiali mi-au fost Mirela Zeţa şi Bogdan Cotleţ sau Dragoş Huluba şi, bineînţeles, Florin Dobrovici. O echipă frumoasă. E un lucru foarte rar şi tocmai de aceea preţios. A fost o întâlnire foarte bună şi poate că ăsta e cel mai important lucru.

Aş vrea să-mi povesteşti despre experienţa ta cu Teatrul din Baia Mare. Cât ai pierdut şi cât ai câştigat, uman şi profesional, de pe urma acelor ani?

Acolo am debutat şi locul de start rămâne întotdeauna însemnat. Privesc acum înapoi şi îmi dau seama că a fost doar o etapă. Primii ani de teatru la Baia Mare au trecut cenuşiu, destul de neutru. În schimb, mi-au deschis ochii spre lumea teatrală reală, radical diferită de imaginea pe care o aveam până atunci. Am înţeles imediat că va trebui să aştept, să acumulez şi să nu ratez prima şansă pe care o voi avea. Şansa mea a fost că din 2007 am putut lucra în echipă cu doi mari artişti. Astfel s-au născut Faust, Caligula şi Deşteptarea primăverii. Au fost doi ani sabatici alături de Victor Frunză şi de Adriana Grand. Împreună cu ei am creat o trupă bună, am antrenat elevi care voiau să vină la teatru, am instruit tehnicieni, am creat anumite tradiţii. Numai că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Caligula, Portugalia, Faust s-au născut la Baia Mare şi tot acolo au şi murit.

Cea mai importantă experienţă din acei ani a fost, poate, întâlnirea cu mediocritatea agresivă. E o întâlnire de gradul III. Am realizat că nimicul contează, că 8 ani de prietenie care mă legau de colegii mei se spulberă atunci când eşti somat de director să-ţi dai demisia. Am învăţat că sunt singur. Că întâlnirile în Teatru sunt momentele de graţie, sunt rare sau sunt o iluzie. Nu pot spune că am pierdut cei patru ani la Baia Mare. Dimpotrivă. Sunt mai realist acum.

Revenind la „Cântăreaţa cheală şi Lecţia” de la Teatrul de Comedie. Cum s-a petrecut întâlnirea cu teatrul lui Ionesco pe scenă şi reîntâlnirea cu Victor Ioan Frunză?

Mi-am dat examenul de licenţă cu rolul principal din Macbett de Eugene Ionesco. Întotdeauna mi-a plăcut Ionesco, îmi place la fel de mult ca Shakespeare. Un teatru emoţionant, paradoxal ca durerea umană. Pe această platformă s-au construit cele două spectacole. Două poveşti emoţionante, două stiluri de joc diferite, două lecţii: una despre viaţă (Cântăreaţa cheală) şi una despre moarte (Lecţia). E pentru prima oară când joc două roluri, în două spectacole în aceeaşi seară, e challenging.

M-am reîntâlnit cu Victor Frunză la mai bine de un an. M-am bucurat că s-a gândit la mine pentru rolul Profesorului din „Lecţia” şi domnul Martin din „Cântăreaţa Cheală”. Victor Frunză nu este doar un regizor excepţional, este şi un om care dă şanse. Cred în continuare că în viaţă e important să întâlneşti oameni remarcabili, să îi întâlneşti şi să îi reîntâlneşti. Dar să şi fii pregătit pentru asta.

Ce reproş ţi-ai aduce ţie, dacă ai reuşi să priveşti spectacolul din afară?

Sunt atât de multe, încât nu am avea spaţiu aici pentru a le descrie. Nu ştii ce bucuros aş fi dacă măcar o dată aş putea să îmi privesc din sală spectacolul în care joc. Încerc să-mi corectez erorile la fiecare reprezentaţie. Lista e lungă …

Ai citit cronicile care au apărut după premieră… Ce ţi-a plăcut şi ce ţi-a displăcut cel mai tare în felul cum s-a scris despre tine şi despre spectacol?

Hmm … Ştiu foarte bine ce am făcut şi cât de departe am reuşit să ajung cu un rol sau altul. Nu mi-e indiferent ceea ce se scrie despre spectacolele în care joc, dar vreau să cred ca am discernământ artistic. Mă bucură faptul că se consemnează şi se analizează, e important. Dar cronicile ar trebui să intereseze şi publicul – nu-i aşa? Şi am o mare îndoială în acest sens. Opiniile sunt favorabile la adresa spectacolelor şi a interpretării mele, asta mă bucură. Îmi place să fiu pus în discuţie, să fiu “criticat”. Nu-mi plac însă comentariile superficiale şi execuţiile sumare. Referitor la critică, am reţinut o idee de la un profesor din UNATC: atunci când analizezi o operă e important să faci un raport între planul pe care intuieşti că artistul şi l-a propus şi ceea ce el a reuşit să facă. Prefer analizele, nu părerile.

Cum te simţi în acest moment în teatrul românesc sau în sistemul teatral din România?

Cred că voi apuca şi vremuri bune! Am 28 de ani şi 20 de roluri interpretate. Cariera mea, sper, de-abia începe!

Care sunt dezamăgirile pe care le resimte un actor de vârsta ta şi ce aşteptări ai?

Simt că practic o meserie subapreciată (nu mă refer la bani) în raport cu volumul de muncă depus şi, mai ales, natura efortului, dar nu am dezamăgiri în acest sens. Dezamăgit sunt doar atunci când lucrurile nu îmi ies aşa cum mi-aş dori eu să îmi iasă. Mi-ar plăcea să existe mai mulţi regizori de teatru cu care să îmi doresc să lucrez. Mi-ar plăcea ca Arta Teatrală să aibă mai multă vizibilitate. Mi-ar plăcea ca lumea teatrală să comunice mai bine. Mi-ar plăcea să fac film.

Povesteşte-mi dacă ai vrut să renunţi la actorie vreodată până acum.

Nu, aş fi un stupid! Am făcut prea multe sacrificii ca să fac ceea ce  fac. Nu am decât o direcţie: înainte.

Cât e de greu să rămâi în teatru, fără să  faci compromisuri?

Sincer, nu stiu cum ai putea să faci teatru în adevăratul sens al cuvântului acceptând compromisuri. Poţi face sacrificii, dar nu compromisuri.

Dacă ai ales să nu faci compromisuri şi dacă îţi asumi alegerile făcute, nu e greu deloc. Dar nici uşor …

Spune-mi o întâmplare care te-a convins că ai ales drumul potrivit. Sau poate mai ai îndoieli…

Îmi aduc aminte de privirea unui spectator care a venit după un spectacol la mine şi a stat în faţa mea câteva clipe fără să spună nimic, apoi mi-a mulţumit. Era sincer şi emoţionat şi îmi dădeam seama că îl mişcase foarte tare spectacolul nostru. Emoţionat eram şi eu. Este ceea ce mi-am dorit întotdeauna, să pot face ceva pentru ceilalţi, să pot să împărtăşesc o poveste, o emoţie atât pe scenă, cât şi în viaţă. Nu este un alt drum pe care să-mi fi dorit să îl apuc.

Ce te-ar face să renunţi acum?

Nimic. 

Care e cea mai importantă lecţie de actorie (sau de viaţă) pe care ai primit-o până acum şi de la cine?

Citeşte şi învaţă textul! De la Victor Frunză.

Să nu ai aşteptări mari de la oameni şi vei avea numai surprize plăcute.

De la Adi Grand.

Care e povestea care-ţi plăcea cel mai tare în copilărie? Şi ce personaj visai atunci să fii?

Harap Alb.

Şi acum?

Acum sunt un alt personaj în fiecare seară, poate într-o zi o să fiu şi Harap Alb.

Mi-ai spus într-un interviu acum vreo doi ani, după premiera cu Caligula de la Baia Mare, că „teatrul e o demenţă frumos controlată”. S-a schimbat ceva de atunci? Tot asta a rămas teatrul?

Hehe, da, îmi aduc aminte că am formulat aşa. De schimbat s-au schimbat multe de atunci, dar teatrul a rămas aceeaşi frumoasă uitare de sine care te face să te simţi cu adevărat liber. Unii preferă drogurile, eu prefer Teatrul.

Print

5 Comentarii

  1. Rica Venturiano 12/04/2010
  2. Diana Stavariu 15/04/2010
  3. Ioana-Elena Zaharia 16/04/2010
  4. HamHam 16/04/2010
  5. batman 16/04/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.