Gestul princiar al talentului – Mihai Mădescu (II)

Bucuria de a lucra. Pentru toţi cei care iubesc poveştile şi cred în adevărul lor. De curând, Mihai Mădescu a depus mărturie la împlinirea unui vis: a construit decorul musicalului Vrăjitorul din Oz, premiera cu care s-a lansat noul sediu al Teatrului Excelsior, teatru al cărui părinte cu drepturi depline este maestrul Ion Lucian. Acesta nu a fost un proiect singular: îl găsim pe afişul spectacolului Legenda cântăreţului, la Teatrul Ţăndărică unde, cu regizoarea Cătălina Buzoianu a  realizat Till Ulenspiegel, după Charles de Coster, în 1978. La Teatrul Bulandra, vechea lor prietenie artistică le aduce spectatorilor şi O dimineaţă pierdută (1986), după Gabriela Adameşteanu, şi Uriaşii munţilor (1988), de Pirandello, şi Copilul îngropat (1996), de Sam Shepard, şi Richard al III‑lea se interzice (2006) de Matei Vişniec. O colaborare exemplară, de aproape patru decenii.

Aici, la „Bulandra”, a colaborat şi cu regizorul Valeriu Moisescu: Anecdote provinciale (1977), de Alexandr Vampilov, Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie (1984), de Jan Otčenášek, Noţiunea de fericire (1985), de Dumitru Solomon,  Secretul familiei Posket (1986), de Sir Arthur Wing Pinero.

Pe mine m-a impresionat felul în care a colaborat cu Dinu Cernescu. Am avut norocul să văd la Teatrul Giuleşti – recunosc, de vreo trei ori (pentru că locuiam… în cartier) – Nunta lui Figaro, de Beaumarchais, spectacol la care Mădescu a realizat costumele. Cu costumele a început, în 1969, la Tristan şi Isolda, colaborarea celor doi mari artişti: Viziuni flamande de Michel de Ghelderode, un spectacol despre care am mai scris în e-paginile revistei noastre, Zamolxe de Lucian Blaga, în 1976 la Teatrul Giuleşti, sau Generaţia de sacrificiu de I. Valjean, la Naţionalul bucureştean.

Alţi doi regizori alături de care a mers o vreme mai îndelungată sunt Mircea Marin – la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov, la Teatrul Naţional din Cluj şi la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila – şi Mircea Cornişteanu – la Sibiu şi la “Nottara”.

Un spectacol care a făcut carieră, un spectacol pe care mi-l amintesc şi azi în detaliu, este Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, montat, în 1979 tot la Teatrul “Nottara”, de regretatul Dan Micu.

Mihai Măniuţiu este regizorul alături de care a lucrat umăr la umăr, gândind şi construind spaţiul optim de joc: Cu uşile închise de Sartre (1982 – Teatrul “Bulandra”, Premiul Revistei Tribuna pentru Cel Mai Bun Spectacol), Antoniu şi Cleopatra de Shakespeare (1988 – Teatrul Naţional din Cluj), Caligula de Albert Camus (1996 – Teatrul “Bulandra”, Bacantele, de Euripide (1997 – TNB), Delir în doi… trei, în câţi vrei de Eugen Ionescu (2005 – Teatrul ”Sică Alexandrescu”, Braşov)…

Multe altele au fost spectacolele al căror succes s-a datorat şi maestrului Mihai Mădescu – mai amintesc doar două: Mamouret (regia: Dinu Cernescu) sau Căsătoria (regia: Yuriy Kordonskiy). Şi mulţi alţii sunt şi regizorii cu care el a zidit gânduri şi le-a dăruit oamenilor. O viaţă petrecută în teatru, cu lucru nenormat. Un singur fel de măsură pe care şi-l impunea, măsura după care se voia judecat: Adevărul. 

Cred că, între regizorii cu care Mihai Mădescu a lucrat, Claudiu Goga este cel mai tânăr. Maestrul l-a remarcat încă din studenţie, iar colaborarea promitea să fie una de durată. N-a mai fost timp…