Gheorghe Ifrim: E important să-ţi respecţi publicul

Este Mizincikov Ivan Ivanovici, licheaua plină de umor din „Însemnările unui necunoscut”, după F. Dostoievski, spectacol montat la Teatrul Bulandra de Alexandru Darie. La acelaşi teatru, este Ghiţă Pristanda dintr-o montare după I.L Caragiale semnată de Doru Ana, dar şi Yvan, împăciuitorul calin din „Arta”, după Yasmina Reza, montarea lui Cristi Juncu. Acesta din urmă este regizorul căruia îi datorează rolul splendid din „American Buffalo” de la Teatru Act. În cei peste zece ani de teatru profesionist, actorul Gheorghe Ifrim a învăţat că poţi fi bun în diverse genuri, că poţi face teatru clasic şi divertisment de televiziune fără să aluneci în facil. Convins că se află pe drumul cel bun, face cu o plăcere molipsitoare, teatru, film şi televiziune, după ce soarta i-a fost hotărâtă de o predicţie a lui Cătălin Naum. Hotărât să meargă mai departe, Gheorghe Ifrim crede că „talentul vine de la Dumnezeu”, dar „meseria se fură”. Nu e rebel, ci recunoscător pentru norocul care i s-a arătat. Aceste gânduri ni le-a împărtăşit într-o sală goală de teatru, înainte de vacanţă.

Ce faci vara asta?

Am fost un pic la mare, în iunie, când a fost foarte frumos, pentru că nu era prea aglomerat. Acum plec cu familia – cu draga mea soţie, Maria Roxana, şi cu copiii, Ştefan şi Cristian – la munte, în vacanţă. Altfel, pe plan profesional, aştept câteva răspunsuri pentru unele proiecte.

Despre ce e vorba?

Despre un serial de televiziune şi despre două filme artistice româneşti. Dacă trec de casting, filmările ar trebui să înceapă în noiembrie. Iar pentru serial, ele ar trebui să aibă loc din august şi să continue în toamnă. Mai mult nu pot spune despre serial. Doamne fereşte să stau toată vara! Actorii nu trebuie să stea vara. Este o perioadă când se poate merge la filmări şi când se pot ocupa de tot felul de proiecte. Ţine de şansa şi de norocul fiecăruia în parte. Actori sunt mulţi, iar proiecte, puţine. Dar, în comparaţie cu alte domenii artistice, teatrul stă bine, lucrurile se mişcă.

De câţi ani faci tu teatru profesionist?

De când am terminat facultatea, în ’97. Fac parte dintr-o generaţie considerată foarte bună, pentru că mulţi dintre foştii colegi practică profesia pentru care ne-am pregătit şi mulţi sunt în teatrele bucureştene. Am fost în clasă cu Marius Florea Vizante, Andreea Bibiri, Alina Berzunţeanu, Vlad Zamfirescu. Şi am avut noroc şi de un profesor extraordinar, Gelu Colceag, care m-a ajutat foarte mult. Este un pedagog foarte bun, cu care m-am înţeles foarte bine, ca şi cu Radu Gabriel, care era asistent la clasă. Cu el am colaborat excelent şi colaborez în continuare. De la el am înţeles, de fapt, ce înseamnă comedia. Adevărul este că anii în care am fost student au fost foarte buni pentru UNATC, pe atunci ATF: noi lucram 8-9 ore pe zi, ceea ce înseamnă mult. Acum sistemul s-a schimbat, din păcate. Mare noroc am avut! Mai ales că după ce am terminat, în 1997, n-am simţit niciun stres, căci porţile teatrelor din Bucureşti s-au deschis chiar atunci. Îi mulţumesc domnului Victor Rebengiuc că mi-a hotărât destinul, pe când era director la Teatrul Bulandra. Ne-a văzut pe toţi din clasă într-un spectacol de la Studioul Casandra, fără ca noi să ştim că e în sală. Cred că, dacă am fi ştiut, ne-am fi arătat toţi muşchii şi asta n-ar fi fost bine pe scenă. Aşa e la început: eşti tentat să arăţi ce ştii, să vrei să fii văzut. Dânsul ne-a plăcut şi ne-a chemat la concurs pentru posturi în Teatrul Bulandra, la care ţin foarte mult. Şi mai sunt legat afectiv de Teatrul Act. Dar dragostea mare este pentru primul.

Imagine din spectacolul "Insemnările unui necunoscut"

După o astfel de perioadă, începi să prinzi siguranţă, să înţelegi fenomenul, să te maturizezi ca actor. Contează foarte mult lângă cine joci. Vrei, nu vrei, preiei de la actori mari. Da, meseria se fură. De fapt, nu vii de acasă cu nimic. Talentul e de la Dumnezeu, dar norocul a fost că am intrat într-un teatru foarte bun, unde mi-am dat seama de fenomen din interior. Meseria se învaţă în timp nu numai repetând, ci uitându-te la ceilalţi actori.

Dar tu cum şi când te-ai hotărât să faci teatru?

Drept e că a fost foarte ciudat. A fost o hotărâre spontană, care n-a pornit de la mine. Eu m-am pregătit pentru Academia de Studii Economice. Am dat examen de admitere de două ori şi am fost admis a doua oară la management în industrie, cred că în 1992. Fratele mele fusese la „Podul”, teatrul studenţesc condus de domnul Cătălin Naum, care a lansat o mulţime de actori, fără să câştige absolut nimic pe plan financiar… Este un om care n-a luat niciun ban niciodată şi a format sute de artişti. E un caz cu totul special. Fratele meu, când mergea la teatru, le povestea de Gigel, aşa cum îmi zice mie – să vedeţi ce-a mai făcut Gigel etc., eu fiind, în general, glumeţul, bufonul din gaşcă, dar fără să-mi fi trecut vreodată prin cap să încerc să fac teatru. Într-o zi, domnul Naum i-a zis să-l aducă pe Gigel ăsta să-l vadă, într-o tabără. Şi ne-am dus la mare, la Costineşti. De cum m-a văzut, domnul Naum mi-a spus imediat: „Tu o să fii actor”.  Eram în primul an de facultate. Nu-mi explic efectul pe care cuvintele lui l-au avut asupra mea, cred că m-au dereglat psihic (râde) şi s-a întâmplat o ciudăţenie imediat. Am renunţat la ASE şi am dat examen de admitere la UNATC, unde am intrat, ultimul pe listă, dar în al doilea an. Şi uite că am ajuns actor.

Înţeleg, după cum povesteşti, că eşti mulţumit de cum s-au aşezat lucrurile.

Da, foarte. Nu-mi pare rău absolut deloc. Dimpotrivă, simt că mi-am găsit drumul. Chiar n-aş putea face altă meserie. După ce am intrat la facultate, am devenit un fel de conducător de clasă. Domnul Florin Zamfirescu mă lăsa să lucrez cu studenţii de la clasa lui, experienţă care m-a ajutat enorm. Au fost anii de bază. Marius Stănescu, pe care l-am cunoscut la „Richard al III-lea” şi cu care eram într-o relaţie foarte bună, mă asculta la roluri… A fost un drum greu, aşa cum e în meseria asta.

De fapt, ce a fost cel mai greu?

E greu până capeţi încredere în tine, până te acceptă partenerii de scenă, până arăţi ce poţi. Un actor ajunge la maturitate pe la 35-40 de ani. Abia atunci începi să înţelegi ce se întâmplă. Trebuie să ai răbdare. Am avut şi o perioadă în care am lucrat mult în divertismentul de televiziune, cu Grupul „Vouă”, care a făcut lucruri de calitate, în comparaţie cu ce se face acum. Mi-a fost greu şi pentru că unii artişti mă luau drept actor „uşurel”. Dar cred că un actor cu vocaţie poate face şi divertisment, şi teatru de revistă etc.

Deci ai simţit prejudecata profesioniştilor scenei faţă de cei care fac şi altceva, în cazul tău divertisment de televiziune?

Da, absolut, dar numai la unii colegi şi la anumiţi critici. Dar, în cele din urmă, apele s-au liniştit şi lucrurile s-au aşezat, pentru că m-am luptat să arăt că pot şi altceva. Şi am impresia că situaţia s-a schimbat începând cu două spectacole montate la Clubul Green Hours: „Zi că-i bine”, în regia lui Florin Piersic Jr., şi „Preludiu prelungit”, montat de Alexandru Berceanu. Jucam ambele spectacole, cu o pauză de un sfert de oră între ele, împreună cu Şerban Pavlu şi Andreea Bibiri. A fost o experienţă importantă, ca şi „American Buffalo”, spectacolul pus în scenă de Cristi Juncu la Teatrul Act. Abia atunci lumea a început să înţeleagă că da, pot să fac mai multe lucruri.

Dar la Teatrul Bulandra ai avut, în ultimii ani, numai roluri importante.

Da, dar oamenii au obiceiul să pună etichete, indiferent de ce şi cum faci. Eu sunt convins însă că un actor bun e capabil să facă roluri cât se poate de diferite. Dar trebuie să ai şansa să arăţi. Eu nu mă plâng: de 3-4 ani, am început să-mi fac meseria aşa cum îmi place.

Şi joci cu poftă, se vede din sală.

Altfel nici n-aş putea. Dar asta e printr-o luptă pe care trebuie s-o dai tot timpul. Nu ştim cum o să fim peste 10, 20, 30 de ani, dar avem exemple minunate. Cam asta înseamnă să-ţi iubeşti meseria. Dacă te îngrozeşti când te gândeşti că ai spectacol diseară, trebuie să te laşi de meserie. Ştim că nu-i totul roz – un rol iese mai bine, unul mai puţin bine…. Dar trebuie să accepţi şi să te bucuri. Şi, de asemenea, e important să-ţi respecţi publicul.

Şi bucuriile de pe scenă merită efortul?

Da. Dacă spectatorul se simte bine într-un spectacol, dacă participă alături de actor, dacă se emoţionează, dacă râde sau plânge, artistul are cea mai mare bucurie.

Pe de altă parte, e limpede că la noi meseria asta se face numai din plăcere, pentru că salariile sunt extrem de jenante. Din cauza asta se fac uneori compromisuri mai mici şi mai mari. Nu-i o scuză. Dar lumea trebuie să înţeleagă că poţi foarte bine să faci şi divertisment de televiziune, şi teatru.

Experienţa în televiziune ţi-a fost în vreun fel utilă pentru teatru?

Foarte. În primul rând, te învaţă să te relaxezi în faţa camerei de luat vederi, ceea ce contează enorm. Şi nu e adevărat că te alegi numai cu clişee. Însă totul depinde de ţelul tău, ca artist. Dacă te blazezi şi faci totul în registrul uşor şi uşurel, aşa rămâi. Dar nu te blazezi deloc, dacă ştii ce vrei.

Tu cum traduci expresia „actor bun”?

Un actor care te emoţionează, care trăieşte în scenă, care e adevărat. Simţi asta şi când te uiţi la un film şi uiţi că e film, lucru care mi s-a întâmplat. Pe mine m-au „furat” două filme. „A fost odată în America” (regia Sergio Leone, 1984, cu Robert de Niro şi James Woods – n.red.) m-a zguduit, ca şi „Parfum de femeie”, cu Al Pacino. Ce roluri, ce muncă… Dar trebuie să ai linişte ca să creezi aşa ceva şi relaxare financiară, nu să alergi întruna – acum te duci să pui o voce, după care pleci la filmare, apoi ai spectacol. Eşti „în priză”, e adevărat, dar ai nevoie şi de linişte şi tihnă.

O problemă dureroasă la noi.

La noi, problema financiară este foarte dureroasă. Părerea mea este că e jenant să vezi că un actor merge cu transportul în comun. Am avea nevoie de un alt sistem de salarizare, să existe un barem pe categorie. Un actor care joacă în 15-20 de reprezentaţii pe lună ar trebui să câştige mai mult decât unul de aceeaşi categorie, care joacă 8 spectacole, să zicem. Aşa ar fi corect.

În străinătate situaţia e diferită. Te-ar tenta o carieră acolo?

Să rămân, nu. Să lucrez la un proiect, da. Îmi place la noi (nu ce se întâmplă acum, fireşte), mă simt bine aici. Prieteni ca aici n-aş putea avea în străinătate.

Print

2 Comentarii

  1. Vasile Marin 26/07/2011
  2. stela 03/05/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.