Publicul tânăr este noul aur după care gonesc la viteză maximă așa-zișii „birocrați” ai teatrului care raportează celor de „sus” cifre, statistici și grafice. Dacă intrăm într-un teatru, dincolo de sala de spectacol, în birourile înghesuite și ticsite cu hârtii și dosare aflăm că există o mare dorință care se așterne negru pe alb, sub diverse denumiri, în fiecare proiect de management: reîmprospătarea publicului, adică „seducerea” acelui segment de spectatori care, astăzi, garantează succesul și calitatea. Și nu numai că a devenit un barometru al bunăstării și o sintagmă obsesivă, ci nucleul în jurul căruia au loc discuțiile cu artiștii sau se dispun anumite spații de joc. Din ce în ce mai multe teatre adoptă moda sălilor în care montează tineri pentru tineri. Fie că experimentează sau aleg un text clasic într-o cheie modernă, nu contează, numai să miroasă, să sune, să se vadă și să se simtă ca nou, ca de secol XXI. Noul, proaspătul ca experiență care să seducă toate simțurile spectatorului tânăr și să-l cucerească definitiv – o dorință deloc condamnabilă, ci binevenită.
Nimic nu se consideră a fi mai trist decât o sală aproape goală și, pe deasupra, populată numai de pensionarii cartierului. De fapt, așa arată coșmarul teatrelor din care managerii încă mai încearcă, cu disperare, să se trezească. Încă mai există, suficiente (dacă nu chiar multe) spectacole care atrag această categorie de public, iar tragicul se naște atunci când nu mai prezintă interes nici măcar pentru aceștia. Așadar, reorientarea spre tineri pare cea mai înțeleaptă decizie, mai ales dacă se impune o revigorare a teatrului. Chiar dacă, reîntinerirea ar trebui să înceapă din interior spre exterior, dar aici deja apar problemele legislative în fața cărora cedăm toți neputincioși pe o perioadă, bineînțeles, nedeterminată.
Și totuși, în această goană (binevenită) după publicul tânăr ceva e putred. Este o dorință încântătoare, dar parcă nu e cea mai potrivită și nu cumva am ajuns să creăm spectacole în funcție de un factor abstract? Până la urmă cine este publicul tânăr? Știm care sunt nevoile lui? Avem idee ce vrea de la noi și ce îl atrage? Puține teatre comandă studii asupra publicului lor și uneori nici nu mai contează ce ai în sală, important e să fie plină, pentru că în funcție de cifre primești un buget frumos. Însă putem intui niște lucruri simple care funcționează mai ales în cazul publicului tânăr. Nu-i place să fie plictisit, păcălit, să aibă senzația că și-a pierdut timpul și banii, dar nici să fie scos prea mult din zona lui de confort.
Problema tipurilor de public este reală și trebuie tratată cu seriozitate, însă „hiba” de fond este tot la noi. De dragul ideii de nou, spectacolele au devenit redundante, nu au nicio miză, în afară de a plăcea acestui public tânăr, oricare ar fi el. În loc să reîmprospătăm mijloacele de expresie, în loc să punem probleme sau să binedispunem fără rezerve, am ales calea de mijloc – mediocritatea, în sensul ei cel mai nociv, cu pretenția că reinventăm apa caldă, dar nu-și dau alții seama.
Goana după publicul tânăr e justificată, însă e un paliativ pentru alte boli care rod din interior și care se mai ameliorează din când în când sub efectul „am făcut un spectacol care prinde la publicul tânăr” sau „am angajat actori tineri care vor atrage și un altfel de public”. Foarte bine, dar e încă un mod tipic de-al nostru de a demonstra că nu putem tăia răul de la rădăcină și că așteptăm ca rădăcina să se autodistrugă odată cu trecerea timpului. Și în lipsa altor soluții, până la urmă, goana după publicul tânăr pare cea mai curajoasă și mai frumoasă inițiativă care circulă acum prin teatre, chit că e un compromis pentru tot ceea ce încă nu poate fi schimbat.
Print
E o opinie.Deschisă discuției. Dar, de fapt , pensionarii și cei de vârsta a doua nu mai merg la teatru.
De ce publicul, fie tanar, fie matur rade asa mult la teatru?
Fac parte din generatia celor cu adolescenta traita 100% in comunism, poate de aici compatibilitatea mea spirituala cu oamenii avand cu multi ani peste varsta mea. De multe ori am cazut in pacatul trufas de a spune ca noi, maturii de azi, suntem mai educati, mai culti, mai profunzi fata de generatia ce ne succede. Dar nu de putine ori mi-am dat seama ca acest mod de a gandi este doar o prejudecata confortabila .
In acest pacat indraznesc sa afirm ca aluneca usor si distinsul critic de teatru George Banu in articolul De ce atata ras?. Merg foarte des in teatrele bucurestene , dar si de provincie, ma incapatanez sa vad filmele in sali de cinema , nu in fata laptopului. Da, se rade prosteste, dar , privind cu atentie spectatorii veniti la teatru sau film doar sa se relaxeze, se poate observa diversitatea lor. Nu e vorba numai de superficialitatea si inconsistenta tineretii, ci de o atitudine superficiala, de turma, ce face ca spectatorul tanar, matur sau varstnic, sa rada din orice, chiar si atunci cand regizorul creaza o scena in care durerea se reflecta intr-o asa zisa atitudine comica. La comediile clasice, bulevardiere gen Eugen Labiche, George Feydeau sau contemporanii -Neil Simon gasesc ca hohotele de ras sunt firesti .
In schimb e foarte greu de tolerat atitudinea hilara, de circ, ca in fata unor clovni(uneori si glumele clovnilor te fac doar sa surazi) la spectacolele subtile, intre ras si plans (imi vin acum in minte autori ca Yasmina Reza, Bob Fosse ). Intoleranta la ras se transforma in revolta cand spectatorii rad la scene de un dramatism sfasietor, fara a vedea esenta pura a piesei. Cea mai revoltatoare scena de acest fel am trait-o la Teatrul Odeon , piesa IN CONTAINER. Subiectul prevestea parca marea criza si drama a refugiatior, dar multi spectatori taneri si varstnici se amuzau copios de aventurile personajelor ce trebuiau sa calatoreasca in containere sigilatepentru a ajunge in occident. Daca piesa starnea unora lacrimi de emotie si empatie cu destinul intuit a fi tragic al protagonistilor, altora le provoca lacrimi de ras. Mi s-a parut in acea seara microcumunitatea spectatorilor o extensie a lumii de afara, un fel de mare ti-e gradina lui Dzeu
In opinia mea, incapacitatea de a intelege mesajul unui teatru, film nu depinde de varsta, ci de o saracie interioara , de o goliciune a spiritului si a mintii pe care nu le poti umple decat cu hohote de ras inconstient.
La o citire superficiala, articolul poate instaura ideea ca oamenii intelligenti sunt seriosi, in timp ce prostii si superficialii rad. Nu acesta este mesajul textului. As spune ca oamenii care rad zgomotos la spectacole fara tenta comica sunt tocmai cei carora le lipseste simtul umorului si care gasesc in colectivitate cadru propice de exprimare. Intr-un alt articol dilematic, Rasul prostului, Miron Radu Paraschivescu spunea ca atunci cand e de ras, prostul sta intr-o cautatura rea, cu ochii mijiti si gura pungita. Calamburul si aluzia i se par niste dusmani perfizi . De multe ori rasul este insotit de comentarii iritante, cu ton de bascalie si zeflemea. Da, la teatru se comenteaza uneori ca la stadion, se mananca ciocolata in ambalaje fasietoare si se filmeaza cu telefonul mobil , ca rasul sa se continue si acasa.
Ce e de facut? Sa privim spectacolul publicului divers ca un corespondent al spectacolului de pe scena, sa radem sau sa suradem, sa plangem si sa ne intristam, sa incercam din rasputeri sa ne educam copii in spiritul ideii ca teatrul si filmul nu sunt locuri de relaxare, ci spatii ale interogatiilor si raspunsurilor.
Alina Maer, Ploiesti