Goana după publicul tânăr

Publicul tânăr este noul aur după care gonesc la viteză maximă așa-zișii „birocrați” ai teatrului care raportează celor de „sus” cifre, statistici și grafice. Dacă intrăm într-un teatru, dincolo de sala de spectacol, în birourile înghesuite și ticsite cu hârtii și dosare aflăm că există o mare dorință care se așterne negru pe alb, sub diverse denumiri, în fiecare proiect de management: reîmprospătarea publicului, adică „seducerea” acelui segment de spectatori care, astăzi, garantează succesul și calitatea. Și nu numai că a devenit un barometru al bunăstării și o sintagmă obsesivă, ci nucleul în jurul căruia au loc discuțiile cu artiștii sau se dispun anumite spații de joc. Din ce în ce mai multe teatre adoptă moda sălilor în care montează tineri pentru tineri. Fie că experimentează sau aleg un text clasic într-o cheie modernă, nu contează, numai să miroasă, să sune, să se vadă și să se simtă ca nou, ca de secol XXI. Noul, proaspătul ca experiență care să seducă toate simțurile spectatorului tânăr și să-l cucerească definitiv – o dorință deloc condamnabilă, ci binevenită.

Nimic nu se consideră a fi mai trist decât o sală aproape goală  și, pe deasupra, populată numai de pensionarii cartierului. De fapt, așa arată coșmarul teatrelor din care managerii încă mai încearcă, cu disperare, să se trezească. Încă mai există, suficiente (dacă nu chiar multe) spectacole care atrag această categorie de public, iar tragicul se naște atunci când nu mai prezintă interes nici măcar pentru aceștia. Așadar, reorientarea spre tineri pare cea mai înțeleaptă decizie, mai ales dacă se impune o revigorare a teatrului. Chiar dacă, reîntinerirea ar trebui să înceapă din interior spre exterior, dar aici deja apar problemele legislative în fața cărora cedăm toți neputincioși pe o perioadă, bineînțeles, nedeterminată.

Și totuși, în această goană (binevenită) după publicul tânăr ceva e putred. Este o dorință încântătoare, dar parcă nu e cea mai potrivită și nu cumva am ajuns să creăm spectacole în funcție de un factor abstract? Până la urmă cine este publicul tânăr? Știm care sunt nevoile lui? Avem idee ce vrea de la noi și ce îl atrage? Puține teatre comandă studii asupra publicului lor și uneori nici nu mai contează ce ai în sală, important e să fie plină, pentru că în funcție de cifre primești un buget frumos. Însă putem intui niște lucruri simple care funcționează mai ales în cazul publicului tânăr. Nu-i place să fie plictisit, păcălit, să aibă senzația că și-a pierdut timpul și banii, dar nici să fie scos prea mult din zona lui de confort.

Problema tipurilor de public este reală și trebuie tratată cu seriozitate, însă „hiba” de fond este tot la noi. De dragul ideii de nou, spectacolele au devenit redundante, nu au nicio miză, în afară de a plăcea acestui public tânăr, oricare ar fi el. În loc să reîmprospătăm mijloacele de expresie, în loc să punem probleme sau să binedispunem fără rezerve, am ales calea de mijloc – mediocritatea, în sensul ei cel mai nociv, cu pretenția că reinventăm apa caldă, dar nu-și dau alții seama.

Goana după publicul tânăr e justificată, însă e un paliativ pentru alte boli care rod din interior și care se mai ameliorează din când în când sub efectul „am făcut un spectacol care prinde la publicul tânăr” sau „am angajat actori tineri care vor atrage și un altfel de public”. Foarte bine, dar e încă un mod tipic de-al nostru de a demonstra că nu putem tăia răul de la rădăcină și că așteptăm ca rădăcina să se autodistrugă odată cu trecerea timpului. Și în lipsa altor soluții, până la urmă, goana după publicul tânăr pare cea mai curajoasă și mai frumoasă inițiativă care circulă acum prin teatre, chit că e un compromis pentru tot ceea ce încă nu poate fi schimbat.

Print

2 Comentarii

  1. Olga Delia Mateescu 01/03/2017
  2. Alina Maer 06/03/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.