Într-un birou ultramodern de companie multinaţională, un bărbat îmbrăcat în costum, sigur pe el, stă la lumina discretă a unei lămpi şi emite cugetări despre căsătorie. Un început à la „Totul despre sex” în variantă masculină… Greu de imaginat că într-un asemenea spaţiu cuvintele cu pricina îi aparţin lui Gogol.
„Căsătoria”, în varianta scenică a regizorului Tufan Imamutdinov, de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, este o poveste transbordată în lumea noastră, în decoruri familiare, de început de secol 21, în costume familiare, pe ideea „toate-s vechi şi nouă toate”. Operaţiune plină de riscuri, ca o operaţie pe cord, când e vorba de un text clasic important. Povestea Agafiei Tihonovna, care-şi caută soţ, şi a lui Ivan Kuzmici, căruia ceilalţi îi caută soţie, este decodată într-o lectură interesantă, parţial adaptată la lumea contemporană, parţial ancorată în realităţile unei epoci de acum mai bine de o sută de ani. Operând modificări în primul rând la nivelul atmosferei generale – întreaga lume a piesei este updatată şi modernizată, adaptată la lipsa de comunicare a lumii noastre, în care, însă, structura bărbatului şi cea a femeii au rămas, în esenţă, aceleaşi.
Regizorul rus invitat la Târgu Mureş exploatează, atât cât îi permite trupa de la Teatrul Naţional, situaţiile comice ale textului, punctând acele momente în care grotescul gogolian este convertit în grotesc contemporan – şi care pe alocuri suportă schimbarea, pe alocuri nu… În decorul construit de Timotei Riabuşinski, un spaţiu rece şi alb, decupat geometric, ce refuză plăcerea şi căldura intimităţii, intervenţiile peţitoarei Fiokla sunt în acelaşi timp straniu de actuale şi ridicol de necredibile, aproape redimensionându-l pe Gogol. Deşi nu duce până la capăt anumite soluţii – incomunicarea lumii contemporane este folosită doar la nivel de sugestie -, regia desenează, totuşi, o hartă inteligentă a felului în care s-a modificat (sau nu?) configuraţia psihicului uman în ultima sută de ani. Pe de o parte, laşitatea bărbatului pentru care femeia înseamnă iadul, cu toate ororile lui, şi pe de altă parte, femeia, pentru care bărbatul înseamnă iadul, cu toate deliciile lui. Şi mai presus de toate: căsătoria. De care bărbatul fuge instinctiv şi spre care femeia fuge instinctiv.
Toate aceste reacţii, spectacolul lui Tufan Imamutdinov le surprinde uneori subtil, alteori în tuşe groase, la care publicul reacţionează cu plăcere, mai ales în scenele în care Agafia Tihonovna asistă la perindarea pretendenţilor. Soluţia aleasă de regizor, ca femeia să vorbească în limba rusă cu prietena ei, comentând şi cântărindu-l pe fiecare în parte, în aşa fel încât reacţiile să i se citească în gesturi, dincolo de cuvinte, este interesantă în context, iar, în stratul de adâncime, vorbeşte chiar despre neputinţa de a găsi o limbă comună între cele două universuri distincte: femeia şi bărbatul.
O mostră de falsă comunicare este scena – probabil cea mai reuşită din întregul spectacol – în care Agafia şi Ivan Kuzmici stau de vorbă prima dată, despre nimic… Aşezaţi de-o parte şi de alta a scenei, pe câte un scăunel pliant, ca doi duşmani care se tatonează – unul dispus să cedeze (ea), celălalt hotărât să lupte până la capăt (el) – cei doi încropesc un dialog, mostră de falsă comunicare aşa cum e construit de Imamutdinov. Şi care este, în această montare, cel mai bun indiciu logic pentru finalul în care el va evada dintr-o căsnicie în care e târât cu forţa, lăsând-o pe ea, îmbrăcată în rochie de mireasă, să meargă singură la altar.
Dincolo de situaţiile comice pe care le creează regia, iar actorii – Georgiana Ghergu, Mihai Crăciun, Ion Vîntu, Csaba Ciugulitu, Gabriela Bacali, Luchian Pantea, Costin Gavaza, Rareș Budileanu – le exploatează uneori mai gros decât e cazul, rămâne valabilă interpretarea surprinzătoare a textului şi redimensionarea lumii lui Gogol în contextul lumii noastre, închise ca-ntre două paranteze, între prima şi ultima scenă. În care biroul lui Ivan Kuzmici este mutat în fundal, iar bărbatul stă singur, în falsa siguranţă şi în falsul confort (fizic şi psihic) pe care i-l conferă însingurarea. Lipseşte internetul…
Print