Poezia, forţa, stranietatea lui Shakespeare stau dincolo de cuvinte, dar trec prin ele. În piesele lui, vorbele nu sunt niciodată în plus sau în minus. Nu sunt doar vehicule de sensuri, ci planete care trebuie descoperite de fiecare artist. La Shakespeare, cuvântul este terra incognita. Şi ţinutul acesta necunoscut li se dezvăluie căutătorilor, creatorilor, dar numai atât încât să rămână mereu un rest, un nespus căruia-i slujeşte spusul. Ştim, de veacuri bune, că Shakespeare e rezistent la lectură şi la interpretare scenică. Povestea începe când cuvintele s-au spus. Şi nu se termină niciodată.
Trupa de actori tânărului Studio M din Sfântu Gheorghe, înfiinţat acum cinci ani de regizorul Péter Uray şi urmărind, printre altele, să introducă „dansul contact, înrădăcinat mai de mult în Europa de Vest, rămas, cu toate acestea, necunoscut până acum în Transilvania”, a venit la ediţia din 2010 a FNT cu un spectacol montat anul trecut. Acesta este o bună exemplificare a vechii constatări rezumate mai sus. „Hamlet”-ul lui Péter Uray, experiment autentic în peisajul teatral românesc, explorează o formulă şi un teritoriu bătut de patru secole, în care fiecare artist mai scoate la lumină câte ceva. „În spectacolul nostru”, a scris regizorul, „personajele nu vorbesc, nu poartă dialoguri. Şi nu din cauza <muţeniei> geniului, ci deoarece am dorit să prezentăm emoţiile, intenţiile acestora înainte şi după rostirea cuvintelor. Când ele încă nu ştiu ce vor spune sau atunci când vor deja să ascundă, să muşamalizeze, să reverseze tot ce s-a produs după cuvintele rostite.”
Şi, vreme de o oră şi jumătate, povestea prinţului Danemarcei se înfiripă în faţa spectatorilor din trupuri care se iubesc şi se urăsc, se admiră şi se dispreţuiesc, se înlănţuie şi se dezlănţuie. Corpurile celor douăsprezece actori fac mai mult decât cuvintele rostite, conform unei viziuni regizorale, pe scenă. Când pleci din sală, după spectacol, povestea ştiută abia începe şi, odată cu ea, se întorc întrebări noi şi vechi. Totul începe cu o înmormântare, cu o dispariţie ce întrerupe echilibrul care susţinea normalitatea. Totul începe cu o cădere sau căderea unui fiu ce nu mai poate fi la fel după moartea odioasă a tatălui. Tânărul Hamlet află, printr-un tainic slujitor al destinului, că nu este decât o insectă prinsă într-o pânză de păianjen din care trebuie să iasă. Şi se luptă, loveşte şi e lovit, mustră şi e mustrat, imploră şi e implorat, caută şi e căutat şi aşa mai departe. Estetica nonverbală propusă de acest experiment denumit „spectacol de teatru fizic” se foloseşte de o coregrafie brută, cu ecouri din dansul folcloric şi dansul contact. Exprimându-se exclusiv prin limbaj corporal, actorii (David Attila Peter, Szekrenyes Laszlo, Polgar Emilia, Nagy Attila, Fehervari Peter, Gyorgyjakab Eniko, Bajko Laszlo) trasează cu mare putere de sugestie relaţiile complicate din celebra piesă a lui Shakespeare. Supuşi şi totodată răzvrătiţi ai destinului, protagoniştii merg pe calea lor împreună şi separat. Zbuciumul, unul dintre elementele pe care le au în comun cu toţii, este când încleştare, când îmbrăţişare, când mângâiere lascivă, când alint prietenesc… Nenumărate sentimente şi stări, gânduri nesfârşite şi schimbări necontenite se aglomerează în acest „Hamlet” fără cuvinte într-un discurs oniric, şi totuşi cât se poate de palpabil. Materialitatea trupurilor, vehicul al încărcatei metafizici shakespeariene, aduce în prezentul palpabil nu ficţiunea, ci nivelul ei de realitate omenească. Discursul scenic ilustrează într-adevăr viziunea exprimată de regizor: „Hamlet cade pe jos când ajunge şi nu poate să se ridice când în sfârşit ar putea să meargă mai departe. Îl izbeşte agresivitatea şi rânjetul asupra păcatului vizibil şi palpabil. Lumea «ca şi cum» nu e trăibilă pentru El. Acest băiat este cineva dintre noi, o parte îngândurată a sufletului nostru, un om cugetător care vrea să scape de responsabilitatea comiterii faptei. Contemporan, la fel ca Shakespeare. (…) Drumul lui Hamlet este drumul naşterii intenţiei. Povestea drumului, pe care cineva devine capabil să facă lucrurile să se îndeplinească. Hamlet nu este un erou. Hamlet este om.”
Stilizarea rafinată a decorului conceput de Carmencita Brojboiu, capacitatea lui de a delimita un oricând şi un oriunde slujesc delicat rolul greu al actorilor. Curajul lor de a vorbi fără cuvinte limba dansatorilor este, fără îndoială, remarcabil, ca şi efortul care se vede limpede din sală. Că au reuşit o arată înainte de toate emoţia şi energiile trezite în rândurile spectatorilor, care, de altfel, au aplaudat vizibil entuziaşti. Shakespeare rămâne astfel Shakespeare, metafizica rămâne metafizică, iar arta, artă.
Print