“Hamlet – Un monolog” cu Robert Wilson

Actor, coregraf, sculptor, pictor, Robert Wilson a transferat toate aceste date spre regia de teatru, înălţând imaginea şi lumina la rang de personaj principal. Astăzi este unul dintre cei mai interesanţi artişti, celebritatea lui are aerul unei legende răspândită în toată lumea, fiind deţinătorul unor recorduri artistice absolute.

“Deafman Glance” (1970) era o operă mută care ţinea nici mai mult, nici mai puţin de şapte ore (lucru practicat des în acea perioadă de marii regizori, şi “Mahabharatta” lui Peter Brook dura la fel), iar prin “Ka Mountain and Gardenia Terrace” (1972), Wilson a reuşit performanţa ca sute de actori să joace timp de şapte zile, în Iran, pe vârful unui munte.

Dacă Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova şi-a propus ca în acest an să aducă o paradă „Hamlet”, urmărind noua teatralitate într-o galerie de portrete emblematice ale momentului (şi nu numai) spectacolul lui Robert Wilson migrează în zona experimentului şi este o imagine distinctă. Realizat la Alley Theatre în 1995, regizat şi interpretat de el, “Hamlet – Un monolog” a fost proiectat la Craiova în prezenţa artistului.

Spectacolul este surprinzător chiar şi pentru cei obişnuiţi cu estetica lui Wilson deoarece accentul este pus mai mult ca de obicei pe cuvânt, iar imaginii i se atribuie rolul de a-l completa, însumând teatralitatea în reprezentări şi forme simbolice. Maestru al luminilor din care se poate crea o lume, teatrul lui Robert Wilson este prin excelenţă unul pictural, dar acest spectacol se concentrează în jurul momentelor esenţiale ale piesei shakespeariene, imaginea dublând sau comentând, prin culoare şi lumină, tensiunea replicii. Ca un adevărat poet, regizorul crede în energia şi vibraţia cuvintelor, exerciţiul lui fiind acela de a le experimenta materialitatea, iar în rostirea acestui Hamlet, ele chiar prind contur. Asistăm la un joc de-a distanţarea, iar rezultatul este un spectacol formal, cu momente puternice, scurse în parodie şi întrerupte de songuri şi mişcări coregrafiate (ca în teatrul brechtian). Îşi alege ca declanşator al acestui monolog, momentul dinaintea morţii personajului, care predispune spre o reevaluare a întregului său destin.

Perspectiva permite şi regizorului, şi actorului Robert Wilson să se situeze într-un punct exterior, de unde să privească şi să reprezinte povestea lui Hamlet trecând prin momentele care marchează traseul personajului, îndemnând la o analiză obiectivă îndreptată înapoi. Hamlet se joacă pe sine, dar rememorează şi alte personaje, abandonând privirea unică. Regizoral, apelează la o soluţie simbolică, trecerea de la un personaj la altul este marcată de un obiect care devine semnificativ convenţiei (rochia Ofeliei, o armură). Actorul urmăreşte plasticitatea replicilor, reprezentând prin mişcare şi sunet stările personajului. Astfel, muzica şi efectele sonore (Hans Peter Kuhn) devin elemente dramatice la fel de puternice.

Structurat în cincisprezece scene, spectacolul lui Bob Wilson este foarte narativ, scenariul realizat împreună cu Wolfgang Weins concentrează povestea shakespeariană şi păstrează replicile esenţiale. Hamlet se ridică de pe piatra de mormânt şi într-o străfulgerare îşi rememorează viaţa, lipsit de orice afectivitate şi patetism. În faţa spectatorilor, pe un fundal care îşi schimbă culoarea în funcţie de scenă (albastru, negru, gri), într-un joc de lumini ce pune în evidenţă corpul şi expresivitatea actorului, sunt derulate flashback-uri construite în termenii expresionismului. Prezenţa şi jocul lui Bob Wilson se integrează perfect acestui tip de reprezentare, în care fiecare gest capătă însemnătatea operei unui sculptor, fiecare cuvânt transformat în sunet descătuşează o vibraţie afectivă.