Hamlet. Un tablou japonez

În istoria teatrului este cunoscută fascinaţia artei orientale asupra oamenilor de teatru europeni. Craig, Artaud, Grotowski sunt doar câteva exemple, iar teoriile lor despre teatru sunt puternic marcate de această influenţă. Fascinaţia s-a manifestat şi invers, cu precădere în ultimul secol, însă, cazurile când alăturarea dintre teatrul tradiţional cu elemente fixe şi libertatea convenţiei europene au dus la o reuşită estetică sunt foarte rare. Iar Shakespeare a fost întotdeauna o mare încercare pentru artiştii japonezi.

Spectacolul “Hamlet” realizat de Ryutopia Noh Teatre Shakespeare din Niigata (Japonia), în regia lui Yoshihiro Kurita, şi proiectat în cadrul Festivalului Shakespeare de la Craiova reprezintă un moment împlinit de sincretism al celor două culturi. Nu este schimbată cu nimic interpretarea clasică a piesei, dar este plasată decisiv în spaţiul nipon, putând fi citită cu convingere şi uşurinţă în datele unei poveşti cu samurai, în care tradiţiile japoneze sunt concentrate în textul shakespearian. Este impresionant acest transfer şi bine susţinut regizoral într-o construcţie psihologică de adâncime şi una pe diagonală la nivelul imaginii. Un tablou fix, aparent egal ca intensitate, construit parcă din tăcere, în centrul căruia stă Hamlet în poziţie de yoga. Iar imobilitatea, concentrarea, transa au o putere aproape violentă. Hirokazu Kouchi îşi dozează cu inteligenţă momentele de distanţare şi tiradele, fiind, în aceeaşi măsură un extraordinar actor de energie şi de cuvânt.  

La fel de puternică este interpretarea lui Kazuma Arai în rolul lui Claudius, o forţă dezlănţuită, o apariţie profund masculină, un joc dublu al lucidităţii şi conştiinţa păcatului săvârşit. În cazul acestui personaj, regizorul Yoshihiro Kurita mizează pe îndrăzneala unui profil psihologic. Dacă Hamlet reprezintă o hartă a gândurilor spre un drum al ordinii reinventate, Claudius rătăceşte conştient pe această hartă. Nimeni nu mai disimulează inocenţa sau nebunia, personajele sunt împărţite între cei care ştiu adevărul şi cei care trebuie să afle. Celebra scenă a Cursei de şoareci este ultimul avertisment pe care Hamlet îl aruncă. El nu mai verifică nimic, este tot timpul spectacolului la vedere, supraveghează şi aşteaptă clipa potrivită. Momentul de teatru în teatru este realizat cu mijloacele păpuşilor japoneze, în planul doi al scenei trei actriţe imită mişcările marionetelor şi reconstituie scena crimei. Tehnica folosită este cea care disimulează, mesajul este direct şi dur tocmai prin poezia construcţiei. Nelipsitul jucător Joruri din teatrul japonez (Kakutayu Echigo) cântă despre sfâşietoarea poveste a Regelui Hamlet. În acelaşi fel este reprezentată şi nebunia Ofeliei (Chiaki Nagatomi). Actorii japonezi nu se dezmint în ceea ce cunoaştem despre tehnica şi controlul lor, iar rezultatul sunt nişte imagini de o poezie tulburătoare. E dureroasă prezenţa distantă a Ofeliei, împărţind flori şi cântând cu jale, ca un copil rătăcit printr-o grădină.

Forţa acestui Hamlet vine din privirea întoarsă tot timpul către sine şi spre public, în acelaşi timp, ca într-un joc de oglinzi paralele. Imobilitatea lui stârneşte acţiunea, toate personajele se mişcă în jurul lui ca nişte marionete. Prin concentrare şi meditaţie, Hamlet le intuieşte sau le determină fiecare acţiune. Apoi, se destăinuie publicului şi îl convinge să i se alăture în lupta cu haosul care trebuie ordonat. Adevărul şi tradiţia sunt de partea lui Hamlet, iar răzbunarea tatălui ucis încheie ritualul. Drumul până la capăt îl transformă în personaj tragic. Şi Gertrude (Haruyo Yamaga), după ce află adevărul despre crimă, are un traseu asemănător. În spectacolul japonezilor cercul se închide ca în tragedia antică. Dar ceea ce rămâne cu adevărat important este că avem de-a face cu un spectacol sută la sută Shakespeare care se pliază pe mijloacele şi personalitatea actorilor japonezi. Sau că urmăreşti cu plăcere textul piesei, descoperind sensuri noi, relevate prin lectura unei alte culturi într-un spectacol unde modernul se naşte din tradiţie şi teatralitatea din siguranţa regizorului de a le alătura. Cu minimum de mijloace se poate obţine maximum de efecte, aceasta este demonstraţia pe care au făcut-o artiştii japonezi.