„Hughie”, personajul absent care a oprit timpul

Viața se oprește în loc, pentru o clipă, ca să comemoreze moartea. În spectacolul „Hughie”, montat recent de Alexa Visarion la Unteatru, timpul încă nu a început să gonească, să calce peste amintiri și să se învălătucească la ușa vieții, așteptând să-i dăm drumul ca să se grăbească mai departe spre nicăieri. Timpul din „Hughie” este suspendat în anii ’20, așa cum Eugene O’Neill și-a imaginat piesa sa în două personaje, Erie Smith și Charlie Hughes, într-un foaier dintr-un hotel sărăcăcios din New York. Simți cum se prelinge lent peste celofanul din fundul scenei, peste masa masivă de lemn pe care recepționerul își ține doar soneria, peste costumele care astăzi ar părea că te îmbătrânesc, în loc să-ți ofere o aparență elegantă. Și nu e vorba doar despre un timp metaforic, cel în care omul conștientizează lama rece a morții, ci și despre timpul spectacolului, despre lentoarea și greutatea cu care curge, în acord cu textul și cu epoca lui, dar și cu ideea că despre moarte nu poți vorbi oricum, fiindcă ea implică întotdeauna o înghețare în timp sau, mai zis, o uitare…

Hughie este personajul absent în jurul căruia orbitează întreaga poveste. Pe scenă nu există acțiuni concrete din care să se nască conflicte și nici replici care să le stârnească. Există doar farmecul cu care Richard Bovnoczki își poartă personajul prin delirul amintirilor și tăcerile expresive ale lui Andrei Seușan care încapsulează oboseala, iritarea și plictiseala recepționerului care se simte obligat să asculte tiradele clientului și să empatizeze cu stările sale declanșate în mare parte și de alcool. Iar din când în când o femeie stranie își face apariția, ca într-o fantasmă imaginată cu ochii deschiși.

Imaginile spectacolului se construiesc în primul din cuvintele care te obligă să vizualizezi viața lui Hughie, prietenul lui Smith și fost recepționer. Povestea personajului absent devine mai importantă decât a celor prezenți, iar Erie Smith îți tălmăcește viața prin prisma celei trăite de Hughie. Jocurile de noroc, relațiile pasagere cu femeile, nopțile târzii îmbibate în alcool, banii, câștigurile, pierderile, familia și lipsa unei familii, singurătatea și prietenia – toate se amestecă în încercarea de a aduce un ultim omagiu unei amintiri, această ultimă amprentă pe care o lasă moartea în urma sa. Asemănarea celor două nume – Hughie și Hughes – e o altă ironie crudă la adresa unei absențe care întotdeauna își găsește un înlocuitor, o formă care să o umple și care să repermită ciclului să-și recapete cursul firesc.

Ritmul static al spectacolului este din când în când întrerupt de izbucnirile de energie ale lui Richard Bovnoczki care dansează în pași de step, se urcă pe balustrada scărilor din spațiul spectatorilor, se folosește de un scaun ca de un obiect de jonglerie, animând imaginea în ansamblu și tempoul. La polul opus, Andrei Seușan își însușește la perfecție handicapul personajului său și, spre deosebire de Smith, care irupe în gesturi explozive, Hughes șchiopătează molcom și îmbufnat. Un sunet rece de glonț care izbește trupul pune capăt vieții, încă o dată. Corpul lui Erie Smith se înfășoară în celofan ca într-o mantie a morții și timpul încremenește din nou. „Toți ne naștem regi, dar murim în exil”, spune zâmbind amar. Și poate singurătatea este cel mai dureros exil dintre toate.

Spectacolul lui Alexa Visarion e dintr-un alt timp, care nu coincide cu ceea ce ne-am obișnuit să vedem pe scenă, și cu atât mai puțin pe scenele teatrului independent. Nu e un spectacol despre intrigi amoroase de duzină, nici despre problemele societății contemporane care s-au transformat în „rețetă”, nici despre politică amestecată cu umor balcanic. „Hughie” este unul dintre acele spectacole care îți pun răbdarea și atenția la încercare, care fac timpul și cuvintele să curgă altfel și care nu pretind să demonstreze nimic, ci doar să creeze o stare diferită de la spectator la spectator…

UNTEATRU, București

„Hughie sau Povestea unei amintiri” de Eugene O’Neill

Regia: Alexa Visarion

Scenografia: Cristian Niculescu

Costume: Viorica Petrovici

Distribuție: Richard Bovnoczki, Andrei Seușan și Alexandra Stroe/Tatiana Grigorescu