Iadul este amintirea… Infernul e în noi

Dramaturgul suedez Jonas Gardell atrage atenţia mai mult prin poezia replicii şi trimiterile biblice în această piesă cu titlu lung şi incitant, “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, decât prin teatralitate. Viaţa este iadul şi Infernul e în noi, iar moartea poate însemna mântuirea, aceasta ar fi “supra-ideea” de la care pleacă Gardell şi pe care o dezvoltă în două poveşti suprapuse: una halucinantă, onirică, fantomatică a reprezentării binelui şi a răului, a demascării dublului uman prin apelare la amintirile copilăriei şi una a realităţii imediate, a frustrărilor înmagazinate cu îndârjire şi păstrate cu răbdare masochistă până la explozia finală.

Situaţia este construită pe un triunghi de familie cu două laturi inegale, două fiice care îşi dispută afecţiunea mamei aflată pe patul de moarte, într-un război al amintirilor care invadează prezentul şi de unde toată lumea va ieşi învinsă.

În mod normal, tocmai în a lega şi a da o unitate scenică dublei desfăşurări de planuri narative ar consta dificultatea unei montări cu “Iadul este amintirea…”.  Aflăm din caietul-program că Jonas Gardell iniţial a scris această piesă ca scenariu pentru teatrul de păpuşi care permite o mai mare libertate la nivelul imaginilor şi al planurilor şi, abia apoi, l-a transformat în text pentru actriţe. Spectacolul semnat de câştigătoarele concursului lansat stagiunea trecută de Teatrul Odeon, DEBUT – tineri regizori, Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, prima regizor, cea de-a doua scenograf, care gândesc şi lucrează spectacolele în tandem (“Amalia respiră adânc” de Alina Nelega şi “Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Albee, la Teatrul Act, “Herr Paul Her Paul” de Tankred Dorst şi Ursula Ehler, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila) sudează bine această disfuncţie scenică, rezultatul fiind ofertant imagistic. Atenţia sporită la detalii ajută plastic spectacolul şi îl încarcă de simboluri. O pendulă este pornită la începutul reprezentaţiei parcă pentru a măsura viaţa personajelor încremenită într-o aşteptare stearpă şi viaţa mamei care refuză să se scurgă. Muzica inserată în anumite secvenţe punctează cu sunete grave şi nervoase, ca un ticăit de ceasornic, problema timpului.

În aşteptarea morţii se destramă şi se modifică amintiri, iar obiecte introduse în camera cu pereţii îmbătrâniţi (păpuşile scoase în cutia copilăriei, rochiţa albă, argintăria, patul menajerei) întreţin la nesfârşit plăcerea disecţiei. Dulapul vechi capătă sens aproape cehovian pentru că în jurul lui şi al mamei şi-a petrecut întreaga viaţă Agnes (Diana Gheorghian), fiica cea mare, rămasă acasă dintr-un sacrificiu exagerat care îi alimentează frustrările. Viola (Oana Ştefănescu) este actriţă, a cunoscut gustul succesului, iubirea bărbaţilor, căldura şi rutina familiei. Întreaga acţiune se desfăşoară după rigorile unui album vechi de fotografii, amintiri cărora mama (Liana Mărgineanu) le-a întors spatele, ducându-şi cu ea pedeapsa de a nu mai putea îndrepta nimic. Prezentul este marcat fundamental de trecut, iar Agnes nu mai întrevede niciun viitor. Este o acumulare diabolică a urii, pe care Diana Gheorghian din păcate o duce prea des aproape de lacrimă. Actriţa pare că îşi priveşte personajul din afară şi este înduioşată de poveste, îi este milă de el. Atât Agnes, cât şi Viola sunt victimele lipsei de afecţiune, doar că prima rătăceşte căutând iubirea şi vede salvarea în răzbunare. Sacrificiul ei este modalitatea de a se ascunde de ratare. Ea era aceea care voia să se facă actriţă şi nu a reuşit. Oana Ştefănescu înţelege mecanismul Violei, răsfăţată de viaţă şi mai pragmatică, aşteaptă cu grabă moartea mamei, agonia prelungită îi încurcă programul şi viaţa. Totuşi, sunt momente de sinceritate, când şi ea tânjeşte după iubirea mamei, dar în locul trecutului preferă prezentul. Ca expresivitate, însă, actriţa este cu un ton mai sus pe tot parcursul reprezentaţiei, nu şi-a adaptat stilul de joc la apropierea de spectatori (spectacolul se desfăşoară cu publicul pe scenă).

Mama, acest personaj muribund şi absent, apare doar în planul oniric al spectacolului, însoţită de Kristina, fetiţă ascultătoare, cu semnficaţiile unui înger prin care, în agonie, ar putea să îndrepte trecutul. Liana Mărgineanu are o prezenţă teatrală, impunătoare ca imagine, dar căreia îi adaugă o gestică şi o rostire la fel de teatrale, iar procedeul deranjează. În rolul Kristinei şi al Denisei (fiica Violei), Nicoleta Lefter. O actriţă care impresionează prin firesc şi nuanţarea celor două personaje.

Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc au construit un spectacol, susţinut ca imagine, coerent ca îmbinare de planuri şi soluţii scenografice, chiar curajoase. În final, peretele se desprinde şi se dezvăluie o încăpere identică, cu aceleaşi obiecte, dar luminată şi colorată, unde se întrevăd mama moartă şi Kristina stând în patul mic.  Din păcate, lipseşte o unitate de joc actoricesc. Atente la detalii, fix acest detaliu de care ţine reuşita spectacolului le-a scăpat din vedere, iar când ai o distribuţie formată din actriţe importante ale Teatrului Odeon, chiar dacă nu este uşor, trebuie să le dai tonul corect.

 

Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva de Jonas Gardell, traducere de Carmen Vioreanu, un spectacol de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc. Distribuţia: Diana Gheorghian (Agnes), Oana Ştefănescu (Viola), Liana Mărgineanu (Mama), Nicoleta Lefter (Kristina, Denise)

Data premierei: 19, 20 iunie 2010

Print

3 Comentarii

  1. alint 29/06/2010
  2. ariel 09/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.