„Identităţi” fără gen proxim

Sâmbătă seara îi invidiam pe cei care văzuseră la la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila „Identităţi”, spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză, căci aveam ideea primită de-a gata, vorba lui Flaubert, că spaţiul oferit de Teatrul de Comedie din urbea lui Bucur va dezavantaja producţia. Nu ştiu, doar îmi închipui cum arată spectacolul jucat în poeticul edificiu din oraşul lui Panait Istrati.

Ştiu însă că mi-am muncit mintea, după ce am plecat de la reprezentaţia susţinută în teatrul din centrul vechi al capitalei noastre ipocrite, să găsesc ceva cu care seamănă, într-un fel sau altul, aceste atât de subtile „Identităţi”. Şi nu, n-am găsit nici un gen proxim, deşi m-am străduit ceva vreme. Cu ce seamănă acest produs, m-am tot întrebat, din punct de vedere spectacologic. Însă memoria nu mi-a dat nici un indiciu.

Semn bun, fără îndoială, pentru „Identităţile” montate anul trecut. Aş spune chiar esenţial. Spectacol de inteligenţă vie, pe care n-o prinzi pe picior greşit, interpretarea scenică de care halucinantele schiţe dramatice ale lui Dumitru Solomon, atât de solicitante pentru cel care vrea să le ia din volum şi să le pună în scenă, aveau nevoie. De fapt, aveau nevoie de un profesionist cu răbdare, rigoare şi fineţe în mişcări, ca un ceasornicar, care să asambleze aceste piese care se joacă seducător cu mintea cititorului/spectatorului, arătându-i ironic că realitatea, condensată într-o situaţie sau alta, e de nepriceput. Şi iată că un artist a unit cu minuţie piesele, astfel încât să nu le anuleze funcţiile particulare sau să le armonizeze forţat, cosându-le cu aţă albă.

Adaptat pentru spaţiul oferit de Teatrul de Comedie, spectacolul construieşte nuanţat, cu mare grijă pentru umorul fin peste poate al dramaturgului, de altfel atât de rar montat, o imagine contrariantă a minţii omeneşti. Fie că este vorba despre locatarii unui imobil care se ceartă din cauza unui hol comun, despre vânzătorul şi cumpărătorul unei cămile invizibile, despre X, Y şi Z care intră într-o pivniţă pentru a căuta soluţii de a ieşi din pivniţă, mintea omenească pare un hău în beznă, în care coabitează exasperant şi fermecător albul şi negrul, binele şi răul, vechiul şi noul, ca într-un spaţiu în care totul se naşte şi totul se distruge, arătând fără putinţă de tăgadă că logica este o găselniţă sublimă, adică o realitate care lipseşte cu desăvârşire.

Dacă ar fi să aleg un singur adjectiv prin care să descriu „Identităţi”, aş alege cuvântul „rafinat”. „Holul comun”, „Vânzări-cumpărări”, „Pinacle”, „Orient Express”, „Superba, nevăzuta cămilă”, „Dialog fără partener” şi „Ape”, textele din care se formează „Identităţile”, ne plimbă cu stil prin mai multe spaţii ale minţii. Ne contrariază, ne amuză, se joacă cu inerţiile şi reflexele noastre limitate, dând viaţă sofismelor, truismelor, contradicţiilor în termeni, aporiilor. Ne convinge, în fluenţa lui cuceritoare, că nimic nu este ceea ce pare sau, la fel de bine, pirandellian, că „aşa este dacă vi se pare”. Remarcabil este că spectacolul e construit pe un comic ce respiră în spaţiul dintre absurd şi suprarealism. Nefiind nici cu adevărat absurd, nici suprarealist, dar hrănindu-se ironic din ambele surse, teatrul astfel creat de regizor, de actorii de la Brăila (Alin Florea, Monica Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu, Silvia Tariq şi Radu Micu), de scenograf şi de ceilalţi autori ai spectacolului are nivel şi ţinută. Calitatea secvenţelor din care este alcătuit e constantă.

Ştiinţa dozajului, asul din regizorului care nu îngroaşă nimic, ci doar scoate în relief sugestiv, sprijinindu-se pe posibilităţile spaţiului, pe sensurile – nonsensuri exprimate prin costumele concepute de Adriana Grand, pe mobilitatea actorilor, creează nişte „Identităţi” care au marele merit de a nu plictisi, de a nu anticipa, de a nu repeta şi de a nu crea aşteptări. Pentru că n-ai cum să intuieşti ce urmează, indiferent de cât de amplă sau sumară îţi este experienţa de spectator, este un indiciu sigur. Căci – nu-i aşa? – să nu te plictiseşti nici o clipă la un spectacol, să nu ştii şi să nu te intereseze cât e ceasul, să n-ai nici cea mai vagă idee despre ce ar putea urma, să nu aici nici un déjà vu înseamnă să ai indicatorii care îşi arată reuşita. Iar contextul îmi permite să iau „Identităţile” de la Brăila drept un standard care obligă prezenta ediţie a festCo.

Print

2 Comentarii

  1. lavinia ioana 29/05/2010
  2. dobre 31/05/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.