Ilinca Goia: Sistemul nu ţine cont de nevoile noastre

A absolvit Academia de Teatru şi Film în 1992, la clasa lui Florin Zamfirescu, şi apoi a plecat să joace teatru în America, unde a primit o bursă completă de studii la Academia Americană de Music-hall şi Arta Dramatică din New York. Ilinca Goia este o actriţă fără de care lumea teatrului şi a filmului românesc ar fi mai săracă şi una dintre puţinele actriţe din România specializate în musical. Este actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti unde o puteţi vedea în spectacole precum „Tectonica sentimentelor”, „Jocul ielelor” şi, în cea mai recentă premieră, „Purificare”, spectacol inclus în selecţia Festivalului Naţional de Teatru la secţiunea „Teatrul de mâine”. Despre povestea acestui spectacol care pune în discuţie o problemă cu serioase implicaţii morale, violarea unui copil, şi despre teatrul românesc cu bune şi cu rele, am stat de vorbă cu Ilinca Goia, în mansarda ei caldă, de pe o străduţă de lângă Grădina Icoanei.

Să începem de la „Purificare”. Cât de mult ţi se pare că seamănă lumea de acolo cu lumea noastră?

Trebuie să-ţi mărturisesc că am avut o reacţie virulentă la primul contact cu textul şi n-am fost singura. Pentru că textul – aşa, crud şi brut, şi crâncen cum este – a avut un impact puternic în fiecare dintre noi, mai ales că suntem toţi părinţi şi, dacă eşti părinte, n-are cum să nu te crispeze un asemenea text. Asta a fost prima reacţie, cea instinctuală… Iar mie mi se pare că lumea noastră nu e neapărat atât de dementă, delabrată, schizoidă. Şi chiar dac-ar fi, faptul e vizibil cu asupra de măsură la televizor şi peste tot, aşa că nu ştiu dacă trebuie să-l mai aducem şi pe scenă. Ce facem noi pe scenă ar trebui să fie un act eminamente cultural, să aibă o morală (în sens estetic nu etic, ca-n fabule: concluzia, concepţia de la care creatorii au pornit şi semnătura artistică pe care vor s-o dezvăluie). Iar mie mi se părea atunci că textul nu are un DE CE care să fie cât de cât înălţător. Am rămas în spectacol în primul rând fiindcă-mi face bine timpul de calitate pe care-l petrec cu colegii mei de generaţie, suntem mulţi şi buni, îi îndrăgesc şi-i respect şi am un sentiment onorant de aparteneţă la aceeaşi superbă vârstă (care ar trebui să fie a „marilor realizări” artistice, mature) şi-n al doilea rând pentru că am mare încredere şi speranţă în artiştii tineri – generaţia regizorului Mâzgăreanu – şi cred că merită toţi şansa de a se exprima…

Doar pentru asta ai rămas? La a doua vedere n-ai început să zăreşti „DE CE-ul”?

Nu. Încă nu-l găsesc. Nu ştiu exact ce anume benefic aduce în faţa spectatorului…

Ideea că ne facem din massmedia un Dumnezeu?!

Da, sigur… Dar la Teatrul Naţional nu cred că vine publicul care ar trebui să ajungă să-şi pună asemenea întrebări.

Nu e o formă de a pune oglinda în faţă?

Da, dar nu i-o pui cui trebuie. Dacă l-ai juca în teatrul independent, sau în teatrul undergound, sau în săli unde să se rupă gradenele de public, atunci aş înţelege să-i dai un asemenea hap amar, dar la Teatrul Naţional publicul este cultivat, alege cu discernământ la ce să vină, ştie preabine pe ce lume trăieşte…

Tu de ce fel de poveşti crezi că are nevoie publicul în momentul ăsta?

Mi-am amintit de curând de maestrul Cojar, cum m-a adus el de două ori în Teatrul Naţional, întâi în „Vassa Jeleznova”, pe urmă în „Omul din la Mancha”… Acela era un act cultural. Adică îi făcea şi pe Cervantes, şi pe Quijote accesibili, atrăgători, seducători. Musicalul avea un soi de gingaşă charismă, simţeai că educi, că atunci când pleacă publicul de la tine se duce acasă şi ia cartea în mână…

Ce înseamnă act cultural?

Asta înseamnă. Să-l înnobilezi. Să-l duci puţin deasupra mizeriei, un pic mai departe de cloaca în care adesea simţim că trăim… Nu să-l afunzi mai tare. Altminteri e un fel de a-ţi da singur cu noroi pe ochi.

Revin şi te întreb de „oglindă”. Mai sunt valabile cuvintele lui Shakespeare sau echivalează doar cu a-ţi arunca cu noroi în ochi?

La ce-ar folosi să-i pui doar oglinda în faţă? E valabil şi pentru cine face emisiuni de satiră la televizor… Dar sunt două lucruri diferite. Actul de pe scena unui Teatru Naţional cred eu – dar eu poate sunt o visătoare şi nu trăiesc în pas cu vremurile – ar trebui să fie un act înnobilator. Cred că ori înţelegem ciuntit definiţia lui Shakespeare, ori o utilizăm simplist, adică eronat. Teatrul ar trebui să provoace acel gen de catharsis pe care l-a avut ca menire de la începuturi. Fie dacă râzi sau plângi, să te pună pe gânduri, să-ţi sugereze răspunsuri… Trebuie să-l facă ceva mai bun pe spectator. Cred că ăsta ar trebui să fie sensul fiecărui proiect teatral. Dar nu întotdeauna pot să şi alegi…

Cât poţi să alegi?

Astăzi nu mai poţi să alegi. Trebuie să accepţi ceea ce ţi se dă şi, în general, nu prea mai poţi să fii selectiv.

Asta e valabil şi în televiziune?

Culmea! În televiziune situaţia e ceva mai cinstită fiindcă-ţi oferă o demnitate financiară. Iar din punct de vedere artistic… faci, cum e proverbul ăla, din rahat bici… Dar în televiziune poţi să-ţi alegi din start dacă vrei să joci sau nu.

Cum te regăseşti în lumea din jur?

Lumea din jur se schimbă de la o zi la alta. Nu mai e azi cum a fost ieri. Şi mă pregătesc ca în fiecare zi să fiu cât mai adaptabilă. Nu-i vremea urâtă, sunt vremurile rele. Eu „cresc” în aceeaşi casă cu băiatul meu, cu un adolescent. Iar organismul lui se modifică spectaculos de la o zi la alta. Eu îl admir enorm cum reuşeşte să ţină pasul cu el însuşi. Fac şi eu eforturi să învăţ de la el…

Dar ritmul tău interior?

Ritmul meu interior e din ce în ce mai lent şi mai ardelenesc… Mă simt în impas, timpul parcă nu-mi mai ajunge.

Ce te sperie cel mai mult la realitatea în care trăieşti?

Gândul că aş putea să-mi pierd sănătatea. Şi prin asta înţeleg şi sănătatea în relaţii, civilitatea în tot ce înseamnă comunitatea în care activez artistic. Şi-aşa n-avem nici un fel de fundament sub tălpi. Suntem nişte efemeride, clădim castele de nisip dar mai avem şi nori sub picioare. Nimic nu mai e sigur. Ţi se pare că te duci odată cu secundele care trec.

Cum arăta teatrul pe vremea când jucai la Teatrul Podul?

Nimic nu mai e cum trebuie sau ca atunci. Na, că m-ai făcut să plâng! Nimic nu mai regăsesc din tot ce m-a mânat pe mine spre această meserie.

Ce te-a mânat?

Sentimentul că eşti în comuniune cu spectatorul, că îl rafinezi, că vine la tine ca la biserică… şi că tu-l ajuţi să se „curăţească”, să devină poate mai bun. Iar ca muncă în sine, mi-aduc aminte că exista sentimentul de apartenenţă la o breaslă nobilă. Acum am ajuns să facem toate porcăriile ba chiar să ne şi bucurăm când ele vin spre noi şi să nu spunem „Nu” nimănui, pentru că ne trebuie acel cent în plus şi ne lăsăm târnosiţi şi călcaţi în picioare de orice manager, „impresar” sau director ce vrea fie să se-mbogăţească fie să-şi arate muşchii, eventual politici… Nimic din ce-am visat nu mai regăsesc, dar încerc să mă bucur de ceea ce trăiesc. Mi-amintesc de zilele de la Podul. Uite, lui Iani Cojar n-am apucat să-i mulţumesc cât trăia. Lui Naum o să-i mulţumesc până o să mor. Memoria lui George Constantin, iarăşi, o s-o păstrez vie în sufletul meu, pentru că alături de el am călcat prima oară pe o scenă profesionistă. La fel şi memoria lui Dan Micu. Cred că nici unul dintre ei nu s-ar fi aşteptat să trebuiască să îndurăm asemenea vremuri vraişte, cumplite.

Dar ce te deranjează cel mai tare?

Lipsa de demnitate, care vine de la lipsurile financiare. Faptul că eu, la aproape 45 de ani şi la o anume calitate şi cantitate a muncii mele şi-aici şi peste hotare, nu însemn ce însemn de fapt. Nu mi se recunoaşte dreptul de a hotărî asupra carierei mele, asupra venitului, de a hotărî ce să joc, ce să nu joc, în ce condiţii să joc… Faptul că-mi pierd sănătatea într-un Teatru Naţional în reconstrucţie pe nişte bani pe care mi-e jenă să-i mărturisesc… Că trebuie să-mi planific cu mare grijă spectacolele din teatrul independent, pentru că sistemul nu ţine cont de nevoile noastre. Nu poţi să ne tratezi ca pe nişte „vite de povară”, dar să ne vinzi imaginea ca a unor vedete.

Deci e o problemă a sistemului…

Da, pentru că nici în teatrul independent lucrurile nu stau mai roz. Nu e un fenomen respectat, încurajat, ferit de „intemperii”. E un fenomen de nişă pe care oamenii de-acolo îl fac cu mare greutate şi echilibristici incredibile. Şi sunt tineri care numai din asta trăiesc, mă întreb şi eu cum. Toate astea mă dor pentru că teatrul este şi trebuie să fie o parte definitorie, o necesitate, un instrument vital oricărei culturi. Iar în România a fost şi-n timpul comunismului, când actorii aveau alt statut.

Ce-ţi place în teatrul independent? Ce e altfel decât în TNB?

Totul. Tinereţea. Spontaneitatea. Versatilitatea. Faptul că alegi şi că lucrezi cu cine vrei, că adesea trebuie să-ţi confecţionezi/ cari/ asamblezi singur decorul, luminile, să te adaptezi oricărui gen de spaţiu, să ştii să le faci cam pe toate. E un alt fel de concept.

Seamănă cu ce făceai la Podul?

Seamănă, dar acolo aveam un spaţiu… Eram fericiţi! În teatrul independent nu ai tot timpul un spaţiu, trebuie să te duci după el. Dar publicul în sine e foarte tare… Un public cultivat, rareori snob, deştept, hazos şi autoironic, în mare parte tânăr. Un public care-ţi dă speranţă.

Şi care e dispus să primească actul cultural de care-i vorbeai?

Da! E un public interactiv, spontan, nu te lasă nici o clipă să fii inert. E un exerciţiu extraordinar pentru actor, îl recomand oricui. Şi actorilor cu state vechi, şi copilului meu, dacă el ar vrea să se facă actor.

Şi i-ai recomanda?

Nu. Dacă nu ar fi pentru el Chemarea Aceea, fără de care nu poţi trăi, atunci nu. Nu pot să-l încurajez să facă ceva ce eu simt că e din ce în ce mai precar şi mai marginalizat.

Dar tu când ai simţit chemarea…

De mică… Şi niciodată nu m-am îndoit.

Acum îţi pare rău?

Îmi pare rău de această nobilă breaslă să ajungă aşa… un fel de oricare alt meşteşugar. Artiştii ar trebui să fie altfel văzuţi, altfel remuneraţi, să aibă adevăratele cârme în mâini în ceea ce priveşte propria carieră. Şi pentru asta trebuie un alt sistem în primul rând teatral, alt sistem de impresariere, unul adevărat, nu ce e acum în România.

Şi, dacă ai putea să faci tu sistemul ăsta, cum ar arăta?

În primul rând, eu aş face toate teatrele pe proiect. Cui trebuie trupă fixă? L-aş elibera pe „director” de răspunderea imensă de-a gestiona destine artistice dacă nu e în stare s-o facă obiectiv, profesionist, profitabil şi într-un mutual respect. Pe unde am funcţionat eu străinătate totul se întâmpla pe ideea de proiect şi de audiţie.

De ce n-ai rămas definitiv acolo?

Pentru că aveam aici familie şi părinţi. Şi pentru că trebuia să se nască Nikita! Dar acolo m-am simţit întotdeauna respectată, de la director la regizor, la coleg, la maşinist. Iar unul dintre cele mai importante premii din viaţa mea a fost pentru rolul jucat la San Diego în „Dibuk”.

În afară de Nikita, întoarcerea are vreo legătură şi cu o formă de patriotism?

Nu ştiu dacă pot să le separ, dar a fost un conglomerat de sentimente, de chemări, în care, bineînţeles, era şi asta. Mă chemau rădăcinile, ideea de bunici, de mormântul lor, de copilărie, de „ţărişoară”… Dar cel mai important a fost faptul că eram foarte îndrăgostită. A fost o hotărâre pe care n-am regretat-o niciodată.

Mi-ai spus de copilărie? Cum a fost?

Idealist de frumoasă… Ruptă între asfalturi şi Ardeal. Moşul meu, tata lui tata, a fost preot undeva în Bihor, la Buteni. Ne întâlneam acolo în fiecare vară… Dar copilăria mea de suflet şi stabilă s-a petrecut aici, în Bucureşti, pe strada Parfumului. Aici ne-au crescut bunicii mei din partea mamei. Era un cartier istoric, cu clădiri de pe vremea lui Caragiale, cu familii vechi, vechile familii boiereşti, multe de evrei, care, după ’78, au început să plece. Numai doamne şi domni foarte spilcuiţi, miroseau tot timpul a parfum franţuzesc. Veneau la şerbet şi la dulceaţă la bunica. Vorbeau despre starea lumii şi despre starea României şi eu trăgeam cu urechea de sub masă şi din ladă… (în paranteză ţi-aş mărturisi că de curând mi s-a decernat, după un recital ce l-am avut de ziua comemorarii Holocaustului, medalia de onoare a Federaţiei Evreieşti din România – se cheamă „iubitor de pace şi iubitor de oameni”; imensă emoţie şi plăcută surpriză ticluită de prieteni…) Iar peste gard era bisericuţa cu salcâmi… Acolo am copilărit, acolo mi-au fost întemeiate valorile umane, creştine, dragostea de frumos, tâlcurile celebrării diferenţelor fie ele etnice sau religioase, dragostea de civilizaţie, rostul şi temeinicia casei, înţelegerea anotimpurilor vieţii.

Ce s-a întâmplat cu lumea aia?

Nu mai e. A devenit un cartier ţigănesc. Fratele meu locuieşte tot acolo, dar nimic n-a mai rămas la fel.

Şi acum ce-ţi mai place în Bucureşti?

Îmi place Bucureştiul, aici, unde locuiesc eu e superb. Îmi place toată zona asta dinspre Grădina Icoanei, bulevardul Dacia şi până la Teatrul Naţional. Îmi plac zona Cişmigiului şi-a Herăstrăului, parcurile în general. Şi Centrul Vechi, care are o pulsaţie ce depinde foarte mult de anotimpuri. Mie îmi place mai mult iarna, vara e prea multă mitocănie pentru gustul meu. Bucureştiul are o capacitate fantastică de a renaşte. E multă mizerie, dar şi în gunoaiele astea e ceva viu şi vibrant. Iubesc Bucureştiul şi simt că-i aparţin. Iar noaptea e superb, seamănă cu o metropolă…

Cât s-a schimbat Ilinca Goia de la momentul când visa că schimbă lumea prin teatru?

Visul nu l-am pierdut, dar cred că s-a aşezat o surdină peste el… Ce-am pierdut cred că e o formă de orgoliu sau mândrie… Acum nu mai există. Nici nu ştiu dacă-i bine sau rău. Dar am o poftă de joacă şi-o libertate de expresie mult mai mare. Atunci nu mi-aş fi „permis” anumite tipologii, eram mai conservatoare, nu puteam să mă văd în orice fel de roluri. Acum vreau asta, mi-e poftă să mă bat cu ele…

Ce e scena pentru tine?

Adesea se întâmplă să mă refugiez acolo. Masca e un bine-venit adăpost. Sub dulcea povară a măştii eşti ferit de problemele tale, îţi poți decanta mai lesne greutatea fiinţei tale („the unbearable lightness of being”…) Când este să fie bine, scena e un laborator alchimic unde, din cea mai împuţită ţărână, reuşeşti să creezi pulbere de stele. Dar atât de rar se întâmplă momentele astea, încât, între timp, nu poţi să spui decât că e un spaţiu ce trebuie câştigat, unde trebuie să te cucereşti pe tine, să cucereşti o poveste, o psihologie anume, să creezi în comuniune alături de oamenii cu care conlucrezi. Şi asta nu se poate face fără respect şi fără iubire.

Când fugi, de ce fugi?

Crezi că viaţa mea e altfel decât a ta? Viaţa mea e foarte anevoioasă. Duc în spate multe greutăţi, ca orice femeie din România… Dar scena, teatrul şi rolurile mele mă „vaccinează”, îmi oferă şansa de-a mă privi şi din afară, de-a trăi mai relaxat.

Unei femei îi e mai greu în teatru?

Unei femei îi e mai greu în orice, nu neapărat în teatru… Ea trebuie să lupte pentru a fi tratată, respectată ori remunerată cum merită. Între o „femeie bine” şi una „uşoară” muchia e foarte subţire, mai ales în România unde diferenţa asta nu se face intrinsec. Femeia pentru orice trebuie să lupte în plus (probabil fiindcă Dumnezeu a creat-o mai puternică…) Un bărbat obţine toate mai uşor fie pentru că e mai slab, fie… pentru că e lumea lor.

De tine fugi pe scenă?

De mine mi-e dor…

Teatru pentru ce faci?

În primul rând pentru mine. Mi-aduc aminte de o poveste din copilăria mea „Talismanul de safir”, cu ajutorul căruia o fetiţă putea călători în timp şi spaţiu. Aşa e actoria. O uşă către trecut, prezent şi viitor, către alte psihologii… Aşa că, din punct de vedere personal, o fac dintr-o curiozitate antropologică. Îmi satisface această nevoie de cunoaştere. O fac şi pentru public, că-mi place să văd că am lăsat o urmă în inima lor şi să văd cum le sclipeşte ceva în ochi. Şi pentru că nu pot altfel…
… Ca să mă-ntorc oleacă la nevoia mea de „coda” în orice poveste spusă pe scenă, vreau să-ți dau un exemplu concret explicându-mă. „Tectonica sentimentelor” e un spectacol pe care tare-l iubesc, un rol dens suculent şi greu de care mă bucur de stagiuni întregi. Are un mister anume, poveste excelent scrisă (poate chiar „telenovelistic” cum i s-a reproşat lui Schmidt, autorul)  rolurile toate ofertante… însă finalul poveştii din punctul meu de vedere era lacunar ca scriitură, oarecum „în coadă de peşte” cum se zice. Am găsit semnul teatral necesar (şi pentru mine ca actriţă, dar şi pentru spectator ca să-şi dea iertarea pentru toate ticăloşiile personajului meu, Diane) extrem de simplu dar cred că foarte bine am făcut: mi-am pus pe dedesubtul rochiţei de doliu o burtică de gravidă, aşa încât nimeni să n-o vadă în afară de spectatori şi numai la final. Diane în felul acesta „s-a salvat”, a ispăşit… Cred că asta caut la orice rol/ spectacol pe care-l joc sau privesc – o speranţă, o iluminare, dincolo de atrocităţile sau comicăriile prin care ne poartă. Senzaţia şi emoţia că nu s-a terminat, că ceva încă se va naşte. Fie şi numai iluzia inspiraţiei… O găselniţă dacă vrei, însă o imagine eficientă, „gestantă”, mi-a rezolvat dilema personală şi anume: „iată pentru ce joc acest rol” şi iată pentru ce merită să-l vedeţi şi voi.

Dacă te-aş ruga să-mi spui o poveste cu tine, cum ar fi personajul tău?

Fata moşului… Fata aia care repară cuptorul, însănătoşeşte prunul, tămăduieşte câinele, face curat, îmblânzeşte balaurii… iar apoi îşi alege pe cel mai mititel dintre cufere şi, de fapt, acolo e comoara. Şi să ştii că tata aşa-mi spune, „Fata moşului!”…

Ce-ai descoperit cel mai important despre tine pe şi prin scenă?

Că nu trebuie să te iei foarte tare în serios nici pe scenă, nici în culise… Şi pentru asta e nevoie de un bun simţ al umorului. De autoironie. De sănătate cum îmi place mie să-i spun.

Dacă ar dispărea toate cuvintele şi ai mai putea salva trei care ar fi?

Dumnezeu, copil şi femeie.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.