Teodora Cascarade
Când sunt bine alese, cuvintele au o putere
atât de mare în ele, încât o descriere îţi
trezeşte adesea imagini mai însufleţite
decât însăşi vederea lucrului zugrăvit.
Joseph Addison
Metaforele sunt greu de pus în scenă. În principal, pentru că figurile de stil sunt antinomice principiului fundamental al teatrului – acţiunea. A încerca să imaginezi şi să redai ceva ce nu se poate naşte decât în mintea spectatorului este unul din motivele pentru care teatrul poetic nu a putut rezista mai mult de contextul în care a fost creat. Cred că, uneori, simplitatea cuvântului atinge mai bine decât amploarea unui ansamblu de gesturi şi sunete aparent haotice.
Însă dilema apare atunci când montezi un text al unui autor care scrie contrar tuturor principiilor dramatice, care declară că teatrul său este unul epic, că iluzia nu mai este posibilă, iar scopul unui spectacol nu e de a stârni milă şi frică, de a conduce către catharsis, ci de a sparge graniţele convenţiei, de a prezenta evenimente din realitate, faţă de care spectatorul să ia atitudine. Actorul nu-şi mai construieşte personajul apelând la memoria afectivă şi la identificare. Din contră, el nu face decât să-l prezinte. Spectatorul nu empatizează, ci observă. Dacă Nietzsche oferă perspectivismul, Darwin – evoluţia speciilor, iar Avangardele – diferite interpretări ale scopului artei, atunci Bertolt Brecht reuşeşte să existe între aceste coordonate, adăugându-le pe acelea ale spaţiului în care trăieşte: viziunea expresionistă a Omului, dimensiunea epică a teatrului preluată de la Max Reinhardt, teatrul politic propus de Erwin Piscator. Ceea ce este foarte important de reţinut este că secolul XX, este, prin excelenţă, secolul regiei. În această perioadă se formează şi se desăvârşeşte funcţia regizorului.
Am ajuns spectator pentru „Domnul Puntila şi sluga sa Matti” de Bertolt Brecht, în regia Ancăi Bradu, dintr-o pură coincidenţă. Mă aflam într-o librărie din Sibiu şi, îndreptându-mă către casă pentru a-mi definitiva ultimele achiziţii, am primit două invitaţii pentru spectacolul mai sus menţionat, programat de secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu în data de 1 octombrie. Nu ştiu care a fost alinierea astrelor din acea zi, dar mi se îndeplinise dorinţa!
Povestea nu este foarte complicată, dar poate fi citită în mai multe planuri. Simplificând: un proprietar de pământuri, domnul Puntila, doreşte să-şi mărite fiica cu un ataşat cultural, dar ea îl doreşte pe şoferul tatălui său, pe Matti. Toate personajele cunosc slăbiciunea lui Puntila pentru alcool şi transformarea pe care o suferă atunci când licoarea lui Bacchus i se revarsă în sânge. Dincolo de antinomiile pe care această metamorfoză le relevă (fascism vs. comunism, realitate vs. nălucire, autoritarism vs. permisivitate etc.), personajul principal aminteşte de Pantalone din canavalele commediei dell’ arte sau de Milionarul din Luminile oraşului. De asemenea, relaţia stăpân-slugă păstrează aceeaşi funcţie ca cea pe care o avea în teatrul popular renascentist italian – de a crea comicul de situaţie, precum şi cel de caracter. Oscilaţia între starea de trezie şi cea de beţie determină reacţii şi decizii contradictorii din partea lui Puntila, fapt care va conduce către sfârşitul elocvent şi uşor previzibil al acţiunii.
Pe de altă parte, montarea Ancăi Bradu nu reuşeşte să treacă dincolo de bariele textuale ale lui Brecht, ci rămâne o simplă poveste despre rău şi bine, care poate fi extrapolată pentru orice perioadă. Nu neg faptul că la această antiteză se reduc toate discuţiile, dar nu înţeleg de ce a ales regizoarea să monteze acest text al lui Brecht, de ce acum, de ce în Sibiu? Monologurile lui Puntila despre Om, umanitate şi ororile/ deliciile de care este capabil fiecare dintre noi, homo homini lupus est, nu constituie o justificare sau cheia în care ar trebui înţeles spectacolul, deşi este unul dintre sensurile textului. De altfel, rolul pe care îl construieşte Daniel Plier (Domnul Puntila) aminteşte mai mult de tehnica stanislavskiană, decât de acel Verfremdungseffekt. S-ar putea să alerg după o nălucă, dar în ceea ce priveşte tehnica, reprezentaţia lui Plier aminteşte mai mult de exemplul lui Diderot cu domnişoara Clairon. Nu spun că este o interpretare defectuoasă, ci doar inegală, poate şi din cauza faptului că nu există o finalitate anume a rolului pe care acesta îl creează. Singurul rol care mi se pare gândit şi interpretat în maniera în care Brecht vedea actorul este cel al slugii domnului Puntila, al lui Matti (Wolfgang Kandler); acesta este construit foarte matematic şi cu inflexunile necesare, tocmai pentru a se încadra în coordonate care presupun şi propun o prezentare mai mult documentară a personajelor.
Ceea ce dăunează spectacolului, momentan, este statutul său de work-in-progress. Din această cauză, ritmul acţiunii suferă variaţii foarte mari, actorii nu se sincronizează şi este destul de dificil de urmărit.
Cu toate acestea, există şi momente reuşite: scena logodnicelor amăgite (Natalie Sigg, Enikö Blénessy, Emöke Boldizsár şi Johanna Adam), apariţia ataşatului (Franz Kattesch), precum şi reacţiile sale stărnite de hotărârile contradictorii ale domnului Puntila, dialogul dintre Preoteasă şi servitoare fără nici o legătură cu acţiunea principală.
Scenografia Floricăi Mălureanu şi a lui Alin Gavrilă, precum şi muzica originală, compusă de Paul Dessau şi coordonată de Horváth Károly delimitează corect spaţiul de joc.
În ciuda tuturor inconsecvenţelor pe care „Domnul Puntila şi sluga sa Matti” le deţine, nu cred că acestea nu pot fi rectificate. Cred că dacă Brecht s-ar fi născut în Anglia, în anii ’50-’60, ar fi întemeiat Sex Pistols. Probabil că şi-ar fi apărat spectacolul spunând că ironia cu care îşi înzestrează toate personajele este un fel de a încerca să trezească în spectatori o reacţie, şi nu o senzaţie.
„Domnul Puntila şi sluga sa Matti”de Bertolt Brecht Secţia Germană- spectacol cu traducere în limba română, regia: Anca Bradu, scenografia: Florica Mălureanu şi Alin Gavrilă, muzică: Paul Dessau, coordonator muzical: Horváth Károly, distribuţia: Daniel Plier, Wolfgang Kandler, Iulia-Maria Popa, Vlad Robaş, Franz Kattesch, Natalie Sigg, Enikö Blénessy, Emöke Boldizsár, Johanna Adam, Urban Vasile, Irina Deak, Eva Ungvari, Anca Cipariu, Ali Deac, Cătălin Neghină şi Renate Müller-Nica, muzicieni: Mihaela Scheau, Daniel Tiron, Andrei Crăciun, Daniela-Julieata Fediuc, Silviu Chiorlise, durata aproximativă: 2h05min.
Print