„Iluzionistul” şi iluziile teatrului din autobuz

Recunosc din start că mi-am pierdut curiozitatea şi entuziasmul intelectual pe care ar trebui să mi le stârnească formulări care abuzează de cuvinte ca „a provoca”, „provocare”, sau expresii de genul „X aduce arta/ cultura în stradă”. Sunt deja câţiva ani de când acestea, elemente ale vocabularului artistic şi critic, au fost preluate de PR şi sunt chinuite prin campanii de diverse feluri. Vocabulele citate şi altele sunt combinate, se înţelege, cu adresarea friendly, neapărat la persoana a II-a singular. PR-iştii nu se mai satură să-ţi spună că spectacolul X te „provoacă” la bună dispoziţie sau la reflecţie, iar expoziţia X „aduce arta în stradă”, în general în „centrul vechi” al Bucureştiului. De adus arta în stradă, au adus-o suprarealiştii acum aproape un secol. Nu-i nimic, îmi zic, poate că e benefic să crezi că tu descoperi roata, este o atitudine care trădează o inocenţă ce poate fi fertilă artistic.

Clişeistică şi deloc fresh mi s-a părut, recunosc, campania de promovare „Change the City with Creativity”. Însă textele cu pricina le-am citit după ce am fost unul dintre spectatorii experimentelor care au făcut parte din proiectul „Teatrul mobil”, care a cuprins mai multe spectacole – termen inadecvat, căruia i l-aş prefera pe cel de „exerciţiu artistic” – jucate în autobuzele care au plecat, în perioada 28 iunie – 22 iulie din staţia Hanul lui Manuc. Curiozitatea bine temperată cu care am plecat la drum a fost, într-un fel, contrabalansată de plăcerea de a vedea, vorba aceea, că „lucrurile se mişcă”, că tinerii (nu mă refer numai la tinereţea biologică) sunt în continuare dornici să-şi încerce puterile pe tărâmul înşelător, dar mereu irezistibil al artei în cadrul independent, să creeze proiecte, să se situeze în răspăr (nici nu mai contează cu ce, uneori nici ei nu ştiu prea clar), să trăiască la unison cu idei şi valori de care sunt ataşaţi. Semn de normalitate, nu-i aşa?, o normalitate care nu e puţin lucru în România de azi, însă nu semn de originalitate, aşa cum cred din start autorii unor astfel de proiecte (poate că nici n-ar fi bine să-l citească pe Borges, ca să creadă în continuare că „originalitatea” e cu adevărat posibilă).

Iată o dare de seamă, la timpul prezent, aşa cum îi stă bine acestui subgen în stilul publicistic. Aştept să urc în autobuzul colorat, pe care sunt înscrise însemnele unei firme străine, parcat în staţia Hanul lui Manuc. Lângă mine, aşteaptă vreo 20 de tineri (de data asta folosesc mai ales sensul biologic al cuvântului). După toate aparenţele, studenţi. Feţe relaxate, zâmbitoare chiar, fiinţe vorbăreţe cu măsură, nezgomotoase, cu vestimentaţie hippie sau în haine trendy, mulţi acompaniaţi de amici şi de cărţi ţinute la vedere. Toţi au rezervare. Eu nu, fiindcă nu m-am informat îndeajuns şi, de asemenea, pentru că m-am gândit că experimentul va recurge la o formă de spontaneitate. Cu alte cuvinte, mi-am zis că nu toţi cei care vor urca în autobuz vor avea „bilet” şi nu vor şti că vor avea parte de un spectacol, dacă tot e vorba despre „a experimenta”. Dar se poate să fi fost wishful thinking sau common thinking. Toată lumea aşteaptă spectacolul. Primesc bilet de la organizatori, urcăm în autobuz când se face opt trecute fix. Maşina porneşte în seara răcoroasă de iulie, cu „un cer violet”, vorba poetului, şi cu o ploaie nehotărâtă. Porneşte şi „experimentul”. Spectatorii-călători sunt curioşi şi cuminţi, fiecare la locul lui, unii cu aparatul de fotografiat gata de atac, ca şi al meu. Curioasă sunt „să descopăr atmosfera intimă”, aşa cum mă „provoca” un text promoţional care circula pe diverse website-uri tagente la zona culturală. Probabil că este şi o chestiune de percepţie şi de apercepţie personală faptul că n-am descoperit-o. Este, pesemne, din cauza accepţiunii personale pe care o dau noţiunii de intimitate. Pentru mine, ea nu ţine în primul rând de spaţiul fizic. Faptul că un experiment artistic nu se desfăşoară într-o sală de spectacol, ci într-un spaţiu neconvenţional – autobuz, garaj, grădină etc. – în care spectatorii sunt doar 20-30 nu este o garanţie automată a intimităţii spectator – artist, relaţie care presupune mult mai multe elemente. Dar să continui.

Mi-ar fi simplu să spun că asist la un „experiment interesant”, dacă n-aş avea nimic de spus şi dacă aceste cuvinte n-ar putea însemna aproape orice. „Iluzionistul” lui Matei Vişniec e un text puternic – un monolog cu imagini puternice, numai bun pentru cei cu imaginaţia leneşă, pentru că le pune pe tavă un personaj cu accente suprarealiste tari şi de o splendidă ironie, cu care textele promoţionale s-ar fi putut juca… provocator. Aşadar, magicianul Bartolomeo ne povesteşe cum stăpâneşte, dar este deopotrivă stăpânit de făpturi onirice ca broasca ţestoasă, şarpele, câinele, pisica, şoricelul cuibărit în barbă etc. Spectatorii mustăcesc, privesc atent, aproape precaut, în continuare curioşi, de parcă ar vrea să vadă elucidarea unei crime. Numai că nu urmează nicio elucidare, bineînţeles, că doar vorbim despre literatura lui Matei Vişniec. Autobuzul merge normal, poate puţin mai încet decât normal. Actorul Alexandru Huţuleac ştie ce are de făcut. Are chef să joace, este energic şi simte că are spectatorii în mână. Povesteşte în continuare. Se fac fotografii. Protagonistul se adresează director unor spectatori, îi ia părtaşi la poveste, spulberă convenţia celor două spaţii separate, într-un fel, „creează atmosferă”. Nu are „costum de scenă”, convinge cu mijloace exclusiv actoriceşti. Autobuzul face cale întoarsă. Iluzionistul ne face un „număr special”. Ne „bagă” în poveste, suntem deja în jocul lui – „Domnişoară, dumneata n-ai simţit că stai pe un arici?”, „Domnule, de ce mi-aţi luat câinele? Daţi-mi-l înapoi!” etc. Călătorii râd, fireşte. E o reacţie generală, pe care am văzut-o la atâtea spectacole de club, aşa-zis interactive. După vreo 35 de minute (iniţial, am înţeles că spectacolul urma să dureze 20 de minute), revenim, cu aplauzele de rigoare, meritate, în staţia Hanul lui Manuc.

Nelămuririle cu care plec spre casă sunt următoareele: În ce a constat „experimentul” sau ce anume am experimentat? A fost un experiment artistic, adică a spune un monolog în faţa unor spectatori dintr-un autobuz în mişcare? Sau poate unul psihologic, social? Fără să mă pricep, logica cea cuminte îmi spune că, dacă s-ar fi dorit cercetarea reacţiilor spectatorilor, aceştia ar fi trebuit să fie spectatori ocazionali, adică nişte călători care nu ştiu la ce vin şi, într-o primă fază, observă că se întâmplă ceva neobişnuit. Iar cea de-a doua nelămurire este legată de „atmosfera intimă”. Despre ce fel de intimitate să fie vorba? Repet, nu m-a străbătut – impresia directă a reporterului este un instrument de bază al reportajului – nici un sentiment de intimitate. N-am simţit că suntem „în intimitate” pentru că stăm împreună, aproape unii de alţii, într-un spaţiu mic. Şi nu cumva, în teatru, intimitate ţine în primul rând de o dimensiune de dincolo de fizic?

Lăsând toate acestea la o parte, plimbarea şi monologul au fost cât se poate de plăcute. Pentru mine însă, „teoria” care le-a însoţit a rămas neconvingătoare şi inconsistentă.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.