În căutarea lui Ștefan Iordache, „regele scamator”

Pe 3 februarie, la Sala Media a Naționalului din București a avut loc un eveniment dedicat actorului Ștefan Iordache, care ar fi împlinit chiar în ziua aceea 77 de ani, un eveniment necesar, în același an în care se vor comemora și zece ani de la moartea cunoscutului și îndrăgitului artist.

Desfășurată într-o sală în care s-au strâns regizori, actori și scenografi care au lucrat cu Ștefan Iordache, precum și apropiați fără legătură cu lumea teatrului, manifestarea, stând sub semnul admirației pentru un spirit ce și-a găsit un loc sigur în istoria artelor spectacolului de la noi, de-a lungul unei cariere impresionante, s-a constituit într-un gest firesc, dar unul dintre cele care nu se fac prea des în România. Organizat de TNB, UNITER, Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache”, Primăria Sectorului 5 și Editura Nemira, evenimentul prezentat de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu a fost prilej de amintire și reverențe.

Deschis de actrița Ilinca Tomoroveanu, care a citit și mesajul actorului Ion Caramitru, care, după propria mărturisire, tocmai când a găsit piesa potrivită, n-a mai apucat să joace împreună cu Ștefan Iordache, mărturiile despre singularitatea și singurătatea actorului de cursă lungă, care a urcat ultima dată pe scenă la Național, în „Ecaterina cea Mare”, în regia lui Cornel Todea, au scos din amintire replici, gânduri, întâmplări, triumfuri. O viață rememorată pe scurt în câteva cuvântări sau în mesaje trimise de creatori importanți în destinul lui Ștefan Iordache. Plecat în lumea largă, regizorul Silviu Purcărete și-a trimis mesajul prin actorul Paul Chiribuță, iar actorul Emil Boroghină a evocat pe scurt, după proiecția unui documentar despre actor, anii de glorie petrecuți de Ștefan Iordache la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova.

Cuvinte mari despre un actor mare din categoria „posedaților”, în urma căruia au rămas experiențele de neuitat ale spectatorilor care l-au văzut pe scenă, reacțiile spectatorilor și ale telespectatorilor care-i cunosc filmele și amintirile tuturor celor care, de aproape sau de mai departe, au fost martorii artei lui – o artă dintre cele ce se văd rar. O artă despre care depune mărturie și cartea Ludmilei Patlanjoglu, „Regele scamator. Ștefan Iordache”, reeditată cu acest prilej la Editura Nemira pentru o nouă generație de cititori, care nu vor putea să-l mai vadă niciodată jucând pe actorul acesta unic care a fost Hamlet, Titus Andronic, Prințul negru, Arturo Ui, care va rămâne în memoria cinematografică pentru „Înghițitorul de săbii”, „Hotel de lux”, „Pentru cine trag clopotele, Mitică?”, „Glissando”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Noiembrie, ultimul bal” și atâtea altele.

Din volumul publicat acum, actrița Maia Morgenstern a citit câteva mărturisiri ale artistului, alese din această lucrare în care portretul creatorului se naște din confesiunile celor din jur, parteneri și observatori, din istorii păstrate în arhive și revizitate într-o incursiune ce-și va aștepta cititorii în biblioteci, în România și în străinătate.

Din străinătate, mai exact de la Paris a venit sâmbătă și mesajul criticului George Banu, bun cunoscător al carierei lui Ștefan Iordache, despre care a trimis, într-o înregistrare video realizată de Ionuț Teianu, un gând pe care îl redăm în continuare:

„Evident că, într-un asemenea context, nimeni nu poate scăpa de emoție, dar prea multă emoție poate încețoșa imaginea pe care o lasă un artist, un actor, căci noi suntem, într-un fel, depozitariii memoriei lui. Eu mă simt responsabil de memoria lui Ștefan Iordache, prieten vechi, pe care l-am admirat și pe care, ultima oară când l-am văzut, l-am înțeles poate în esența lui, în luciditatea lui, căci Ștefan Iordache voia să joace, spera să joace Regele Lear. Din păcate, n-a reușit, cum n-a reușit să joace nici Faust, dar, în același timp, el știa cine a fost și mai ales cine era acum. Ștefan Iordache a fost, de la început, mai mult decât actor, nu un interpret, nu comedian de compoziție, ci, dimpotrivă, purtătorul unei energii. Evident că nu pot să scap de fraza, banală în asemenea condiții, „Îmi amintesc că…” Într-adevăr, îmi amintesc de Ștefan Iordache în Arturo Ui, la Studioul Casandra, spectacol jucat la terminarea studiilor, dar nu-mi mai amintesc decât de el și de nimeni altceva în jurul lui doar de el, care se lupta să ia puterea. Acest Ștefan Iordache cu o violență extremă, într-un fel cu o fascinație de actor, m-a marcat pe viață.

Ștefan Iordache a fost un moment important în viața teatrului românesc când, grație lui Dinu Cernescu, s-a introdus pe scena din România un autor puțin cunoscut, azi uitat – doar Anca Măniuțiu îl mai citează frecvent –, Michel de Ghelderode, iar în cele două piese puse în scenă de el am descoperit într-adevăr geniul lui Ștefan Iordache, geniul unui actor cu o incandescență enormă, cu o prezență fără de limite, dar, în același timp, niciodată haotic pe scenă, ci, dimpotrivă, dăruindu-se tot timpul.

Aș spune că, într-un fel, plecarea mea din țară a rărit întâlnirile mele cu el. Dar l-am regăsit în primul mare spectacol de după căderea regimului Ceaușescu, la München. În Titus Andronicus, marele Ștefan Iordache din tinerețe își găsise întreaga expresie în cruzime, în dăruirea pe scenă, grație acestui spectacol de excepție al lui Silviu Purcărete. Într-un fel, Ștefan Iordache a fost pentru mine o o sumă de repere teatrale și biografice. Însă aceste repere biografice sunt legate nu numai de artă, ci și de viață, căci, pregătindu-mă astăzi pentru această mărturie, mi-am adus aminte locul de la Mamaia, barul de la Mamaia, unde l-am întâlnit pe Ștefan Iordache. Eu fiind foarte bun prieten cu Michaela Tonitza, i-am prezentat-o. Într-un fel, am fost cel care se află la originea acestei legături mitologice pentru teatrul românesc, cum a fost în Franța aceea dintre Yves Montand și Simone Signoret. Ștefan Iordache și Mihaela Tonitza au ținut foarte mult să fiu prezent la sărbătorirea celor 25 de ani de la căsătoria lor eu, care mă aflam la originea ei! În ziua aceea, după o după-amiază însorită, cu toate tabieturile petrecerii românești, demne de Caragiale și de Scrisoarea pierdută a lui Liviu Ciulei, Fănică s-a retras într-un colț cu câțiva lăutari și a început să cânte cu ei. Dar nu cânta pentru invitați, nu cânta pentru un spectacol public, ci cânta pentru el și pentru mine, care stăteam lângă el. Într-un fel, Fănică Iordache asocia arta cea mai înaltă, rolurile cele mai complicate, cu rădăcinile pe care nu le-a pierdut niciodată. Ascult cele două discuri cu înregistrări ale lui Fănică Iordache și îmi aduc aminte și de Ghelderode, și de Înghițitorul de săbii, și de spectacolul care a marcat regăsirea mea cu el la Parus, Hamlet, în regia lui Dinu Cernescu.

Înainte de Hamlet-ul jucat la Paris, Fănică mi-a spus: „Biță, mi-e frică”… Această frică i-a adus prezența fără de seamăn în Hamlet-ul jucat la Chaillot. Cum să nu închei spunând că, implicat în tot ce am putut face după căderea lui Ceaușescu, pentru a aduce pe scena franceză spectacole românești, după recitalul lui Ion Caramitru cu poezia lui Eminescu, celălalt mare moment a fost recitalul cu regii shakespearieni interpretat de Fănică Iordache la Teatrul Odéon din Paris. Dacă i-am putut face un cadou lui Ștefan Iordache și lui Alexa Visarion, acesta a fost. Era cadoul în care noi comunicam – eu în sală, ei pe scenă – și ne regăseam după atâția ani de despărțire. Azi suntem despărțiți de Fănică Iordache, dar eu, personal, continui să trăiesc cu el și de aceea cred că fiecare dintre noi are ca misiune – nu o misiune culturală imperativă, ci una subiectivă, afectivă – să amintim cât putem actorii care ne-au marcat, căci, odată cu moartea noastră, și ei dispar. Deci acest gând pentru Ștefan Iordache e un gând intim, plin de respect și de afecțiune, pentru marele actor care a fost și pentru dăruirea totală care i-a fost proprie atât pentru scenă, cât și pentru ecran.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.