În cuvinte şi-n imagini despre critica de teatru

Dacă teatrul şi, în ultimă instanţă, orice tip de artă este o formă de comunicare, noi vă propunem în cadrul rubricii “Ancheta lui Yorick” dialoguri cu oameni de teatru sau cu oameni care iubesc teatrul. Patru întrebări, patru intervievaţi pentru acest prim număr. Am ales doi actori, Maia Morgenstern şi Marius Manole, un regizor, Victor Ioan Frunză, şi un scenograf, Adriana Grand. Primii trei au răspuns “în cuvinte”. Adriana Grand a preferat să răspundă “în imagini”.

  • 1. Cum comentaţi importanţa şi rolul criticii de teatru în România acestui moment?
  • 2. Ce plusuri şi ce minusuri există în critica actuală?
  • 3. De ce suferă cel mai mult teatrul românesc astăzi?
  • 4. E nevoie de o nouă revistă de teatru în contextul actual? Şi care ar trebui să-i fie rolul?

Maia Morgenstern

maia_morgenstern

1. Am întâlnit în critica de teatru de la noi din ţară oameni care iubesc teatrul foarte mult, sunt foarte interesaţi. Dincolo de percepţia puţin amară pe care un actor poate s-o aibă, că mi-e frică de ăştia, că nu mi-e frică, că nu-mi face plăcere, că am sentimentul că nu sunt întotdeauna înţeles, toate pot fi senzaţii mai mult sau mai puţin justificate dintr-un anumit moment… Însă critica de teatru de la noi e foarte avizată. Sunt critici de teatru oameni foarte interesaţi să cunoască fenomenul teatral din România şi să-l raporteze la fenomenul teatral din lumea întreagă. Şi aici nu e vorba despre snobism… Iar unde e, e trist că e şi sunt fenomene disparate… Îl văd pe criticul de teatru un spectator avizat. Care are nevoie să cunoască teatrul, care se implică afectiv şi efectiv în ceea ce se numeşte teatru. Acolo unde simt critica de teatru rece, distant, din afară şi arătând înspre teatru aşa cum arăţi cu băţul la hartă, atunci simt că nu mă interesează şi nu foloseşte la nimic, chiar dacă până la urmă depictează corect, sesizează corect. Este o percepţie rece şi o spun… Sigur că e nevoie de luciditate. E nevoie de orizont, de ştiinţă de a compara lucrurile. E nevoie de ştiinţă de a teoretiza şi de a sintetiza. De toate astea are nevoie un critic de teatru. Evident. Şi nu e nimic peiorativ în asta. Dar am nevoie să simt criticul de teatru că se implică afectiv, să-l simt făcând parte din organismul viu al teatrului.

2. Faptul că circulă foarte mult şi cunosc fenomenul teatral. Astea sunt plusurile. Cred că s-ar cuveni, mai mult plimbat teatrul românesc, dar nu ştiu dacă asta ţine de critică sau de organizare sau dacă factorul de decizie este unul material. Dar în afară se face teatru. Există festivaluri… Şi asta probabil că e şi bine, şi rău. Că se focalizează, se creează o tradiţie sau un precedent. Ceea nu înseamnă că nu există în România încă foarte multe zone cu nevoi teatrale de care nu sunt deocamdată conştienţi oamenii… Dar ar putea deveni în măsura în care li s-ar oferi.

3. Nu ştiu care e cea mai importantă. Ar fi… Nu ştiu însă dacă asta e o problemă. Se poate ca ceea ce vedem ca pe o problemă şi o denunţăm şi o punem la zid ca pe o problemă să se transforme într-o rampă de lansare pentru o alternativă în teatru: criza din teatru, că e instituţionalizat, că ne înţelegem, că nu ne înţelegem, că e o tradiţie care dacă se transformă în corset mutilează, dar această situaţie poate crea premisele unei relansări, ale unei alternative, ale unei noi forme de teatru. Ori noi spaţii şi zone cu adresabilitate cu atât mai interesantă. Problema sau problemele pe care v-aţi aştepta dumneavoastră să le denunţ eu acum se pot transforma de fapt în premise benefice pentru că devin deschidere către altceva. Depinde din ce unghi priveşti. Ce e o ştire bună şi ce e o ştire proastă. O ştire bună e că un regizor a luat un premiu, dar este o ştire proastă pentru alt regizor în competiţie care n-a luat premiul…

4. Da, cred că este foarte bine să apară. Pe mine mă interesează să fiu informată despre ce se întâmplă. Îmi asum riscul să fiu bombardată, să primesc mesaje subiective, dar să ştiu. Iată acolo! Iată că din spiritul meu “Ghiţă contra” mă duc eu să contrazic o părere sau un mesaj sau o informaţie. Dar TREBUIE să o primesc… Informaţia este foarte importantă. Şi deşi eu nu mă număr printre cei care folosesc atât de frecvent Internetul (dar, cu timpul, cine ştie?!), informaţia primită pe cale virtuală, devine tot mai importantă. Din ce în ce mai mulţi tineri – şi e foarte important că în felul ăsta informaţia circulă şi sunt preveniţi şi la curent -, dar şi cei de alte vârste, se informează de pe Internet. Măcar din curiozitate, din dorinţa de a contrazice ce scrie o revistă la un moment dat pot să intru chiar într-o polemică interioară sau, de ce nu, deschisă, dar un astfel de dialog porneşte în primul rând de la conceptul, de la faptul, de la exerciţiul de a fi informat. Asta e cel mai important.

Marius Manole

marius-manole1

1. Mă dor lucrurile care se scriu şi mi se par nejuste. Aud de la foarte mulţi actori că nu mai citesc cronici pentru că sunt parţiale… Şi mă doare asta. Eu cred că rolul criticului bine intenţionat şi care-şi face meseria este nu să critice sau să laude, ci să atragă atenţia asupra unor lucruri care sunt corectabile. Pentru că eu când citesc stau şi mă gândesc 10 secunde dacă omul ăla are dreptate, poate sunt de acord, poate nu. Mi se pare că avem o critică de verdicte şi asta nu ajută să se meargă mai departe. Toată lumea s-a erijat într-un mic Dumnezeu, iar lumea teatrului e foarte bulversată…

Criticii ar trebui să se adune şi să rezolve problema teatrului românesc în momentul ăsta, pentru că nu ştiu dacă-şi mai dau seama, dar au un rol foarte important şi ar trebui să ţină coloana vertebrală şi dacă vertebrele sunt în diferite părţi înseamnă că teatrul ăsta e puţin handicapat. Văd, să zicem, patru cronici care mă laudă şi patru care mă fac varză. Eu ce fac? Ce cred? Sunt prea multe păreri foarte diferite, la polul opus. Ar trebui să existe acelaşi sistem de valori, nu? Ar trebui omogenizată povestea asta. Actorii nu mai vor să citească cronici. Citesc două proaste, două bune şi cu ce s-au ales? Scriu mulţi oameni care se dau drept “critici”, care scriu aşa aiurea… nu au nici o competenţă. Asta înseamnă că orice spectator poate să scrie despre mine, nu mi se mai pare în regulă.

Ar trebui să se adune, să fie o tagmă, să spună ăştia suntem, să aibă o facultate de profil. Eu, dacă n-am facultate de teatru, nu mă primeşte nici un teatru să joc. De partea cealaltă de ce ar fi invers?

2. Plusuri nu ştiu. Habar n-am. Nu-mi dau seama care ar fi. Jur că nu ştiu. Nimic bun. Dacă toţi criticii s-ar uni ar putea schimba ceva. Poate că s-ar putea da o direcţie…

3. Că suntem angajaţi în instituţii în care sunt angajaţi actori mulţi, au un contract şi fie că joacă, fie că nu joacă, stau liniştiţi. Instituţionalizarea. Şi renunţarea la experiment. Toată lumea tinde spre rezultat. Nimeni nu se gândeşte să descopere ceva, profunzimea unui text, ceva de genul: să luăm noi un text şi să găsim ceva în el. Noi nu mai avem asta. Vrem să spargem piaţa cu un spectacol, să obţinem laudatio.

4. Cred că e nevoie de mai multe reviste şi de teatru, şi de cultură. Să fie justă şi nepărtinitoare, să dea o direcţie şi să fie bine informată. Sunt actori buni care nu sunt promovaţi. Sunt actori mulţi în ţară care nu sunt promovaţi. Aş face ca în fiecare număr să existe un portret/interviu al actorilor din ţară. Acolo sunt oameni care muncesc serios. Sunt actori buni acolo şi e păcat să nu se scrie. Ar trebui luat şi prezentat câte un actor din fiecare teatru din ţară.

Repet, să fie bine informată. Să ştiu cine a montat şi unde. Eu pe timpuri cumpăram “Teatrul azi” şi vedeam ce se întâmpla în teatru. Aş vrea să găsesc poze din repetiţii, să fie activă. Atitudinea noastră este ceva de genul: “noi suntem în centru, nu ne interesează de ei…” Şi nu e deloc aşa.

Victor Ioan Frunză

victor-ioan-frunza

1. Este o diferenţă dramatică între rolul atribuit criticii în context universal şi lectura de tip patriarhal –  mai nou matriarhal –  de care are parte acest rol în teatrul din România. Proliferarea mediului virtual, a blogurilor şi forumurilor a dus la o democratizare  a accesului opiniilor şi, în această perspectivă, este evident aspectul de fotografie îngălbenită în album pe care îl are criticul din România: el este cel care dă verdicte noncriteriale şi nonanalitice (place sau nu place), ne “traduce” operele, ne învaţă ce să vedem şi ce să înţelegem când ajungem într-o sală de spectacol. E o imagine înţepenită în “bataille d’Hernani” şi care e foarte departe de  dialogul care ar trebui să însoţească actul critic. Importanţa criticii de teatru este stabilită de altitudinea intelectuală a celui care face evaluarea, de existenţa unui aparat critic articulat logic si, mai ales, predictibil. Legitimitatea este valoarea esenţială a actului critic, iar expertiza este cea care legitimează opiniile “publicului specializat”. Pe ea se bazează şi importanţa, şi dimensiunea rolului pe care criticul îl ocupă în concertul teatral de valori.

2. Cred că am răspuns mai sus.

3. Teatrul din România se află într-un moment de o gravitate fără  precedent în  istoria sa. Orientarea creaţiei şi cenzura axilogică –  derivate din monopolizarea evaluărilor – acestea sunt suferinţele scenei autohtone: tusea şi junghiul teatrului românesc.  Nu am nicio problemă în a afirma – şi sper că nici dvs.  în a publica – faptul că Uniunea Teatrala din România/ UNITER deţine un monopol nefiresc, de tip totalitarist,  care stabileşte axiologia teatrală şi care a dus la apariţia unei culturi oficiale ţâfnoase şi anacronice. O comunitate suficientă, care se autoalimentează, care ignoră Cetatea şi nu îşi mai înţelege menirile. O meritocraţie teatrală, care priveşte la sala de spectacol de sus, din loja oficială –  în loc să coboare la parter şi să-şi privească Publicul drept în ochi. Nu prin  ochelarii de cal distribuiţi la cele două “sărbători” anuale: Gala Premiilor UNITER şi Festivalul Naţional de Teatru – Paştele şi Crăciunul bietului nostru teatru!

4. Evident că este nevoie! Unul din rolurile esenţiale ar fi să asigure un acces neîngrădit de prejudecăţi la realităţile teatrale autohtone. Să reflecte toate tendinţele, chiar şi ale celor care sunt incomozi pentru cultura teatrală oficială din România.

Adriana Grand

adriana-grand

“Nu am ştiut să răspund cu vorbe. Poate fiindcă meseria mea e înclinată spre imagine, şi nu spre cuvânt sau poate pentru că vorbele mele ar fi fost prea grele.”

raspuns-1Raspuns 1.

raspuns-2Raspuns 2

raspuns-3Raspuns 3

raspuns-44. Să arunce o privire clară, netulburată de prejudecăţi.

Print

4 Comentarii

  1. Vlad Moromete 30/10/2009
  2. Nimeni 02/11/2009
  3. cicorica 18/02/2010
  4. Costina 14/04/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.