În Sibiul anilor ’60…

Prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, încheiat acum o lună, şi inclus în stagiunea de vară a Teatrului Radu Stanca, spectacolul „Ghidul copilăriei retrocedate” în regia lui Gavriil Pinte are la bază un scenariu biografic scris de Andrei Codrescu.

După „Un tramvai numit Popescu” te întrebi, atunci când personajele şi obiectele încep să pătrundă în scenă în „Ghidul copilăriei retrocedate”, dacă regizorul şi-a propus să creeze o „planetă” specială a re-trăirilor magice, pe care nu se poate ajunge decât aşa: costume albe şi chipuri date cu alb, pahare din „dantelă” de ipsos albă, gesturi-clepsidră care derulează timpul înapoi, două planuri temporale…

Ce este „Ghidul copilăriei retrocedate”? E o poveste despre Sibiul anilor ’60, aşa cum se reflectă ea astăzi în amintirea unui scriitor care l-a părăsit demult şi s-a întors odată cu Revoluţia. „Am avut marele noroc să copilăresc la Sibiu, protejat de o linişte profundă care a fost în parte natura oraşului şi pe de alta frica unei lumi adulte şocată de dictatura la muţenie. Copilul care am fost ştia foarte puţin despre cea din urmă, dar s-a răsfăţat din aerul ţesut din istoria veche a burgului şi din mugurii unui libido primăvăratic care i-a dictat poezii.” Este mărturisirea lui Andrei Codrescu. „Ani de zile am crezut că acest copil a stat cuminte ascuns în miezul adultului american care devenisem. Am revenit în România cu ocazia Revoluţiei din 1989, şi am descoperit, când am ajuns la Sibiu, că acel copil rămăsese în oraş, că trăia în vremea lui, în anii ‘50 – ’60, ca şi cum timpul nu trecuse deloc. Forţat de circumstanţe să-l confrunt pe copilul impostor din mine care se dăduse drept eu atâţia ani, am decis să mă ocup de problemă cu armele jurnalismului, arme pe care le-am câştigat în America. Am decis să-l iau cu mine pe băiatul sibian, dacă exista într-adevăr în afara mea, sau să-l legitimez pe cel lăuntric şi să-l declar autentic. Subiectul spectacolului este aventura acestei expediţii în psihicul Sibiului şi al României mele natale. O să vedeţi prin ochii celor implicaţi cum şi ce s-a petrecut. Ne zic cercetătorii că în lumea cuantică un obiect poate să existe în două locuri în acelaşi timp. Experienţa mea o demonstrează.”

Cum aduce Gavriil Pinte povestea pe scenă? În primul rând, alege Casa Artelor şi acel gen de interacţiune cu publicul pe care-l cunoşteam deja din „Un tramvai numit Popescu”, în care te simţi aproape, în şi înăuntrul poveştii, fără să fii vreo clipă agresat de „moda” interactivităţii. Fiecare spectator este primit în sală ca invitat la întâlnirea de 25 de ani a promoţiei din 1965 a Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Iar numele îi este anunţat prin portavoce şi răsună în toată Piaţa Mică. Apoi urmează o fotografie în oglindă, cum ai trecut pragul, şi sus, în sală eşti aşezat la masă. Câteva minute ai timp să studiezi decorul care, ca şi ilustraţia muzicală, îi aparţine tot lui Gavriil Pinte, şi observi că totul e creat aproape obsedant pe ideea călătorie în timp – absurd. Biciclete albe cu coarne de berbeci, fire întinse peste tot, magnetofoane uriaşe şi benzi de magnetofon, două mese şi între ele un spaţiu cât o lume intermediară. Locul unde se întâlnesc trecutul şi prezentul. Întruchiparea acelui „timp” care poate să existe „în două locuri”.

Cum arată povestea? Andrei Perlmutter, evreu născut în Sibiu, va emigra în America exact în anul în care termină liceul, în 1965, iar acolo va deveni Andrei Codrescu, scriitorul cunoscut mai ales pentru romanul „Casanova de Boemia”, dar şi pentru versurile avangardiste. Ce lasă în urmă? O întreagă copilărie şi adolescenţă cu care se întâlneşte aproape violent sau, mai bine spus, de care se ciocneşte violent atunci când, după 25 de ani revine în România. Timpul se deşiră încet şi clepsidra e întoarsă. Clasa care absolvea liceul în 1965 este adusă în scenă printr-o tehnică pe care Pinte o stăpâneşte bine şi care seamănă cu cea prin care imaginile alb-negru sunt colorate artificial. Dar, deşi sunt extrem de bine construite trecerile dintre cele două planuri temporale, regia abuzează de ele şi spectacolul îşi pierde ritmul. Şi asta în ciuda momentelor extrem de bine realizate scenic în care actorii cântă şi dansează.

Andrei Perlmutter, aşadar, în varianta liceanului, este Ciprian Scurtea, una din acele frumoase surprize pe care le descoperi din când în când în teatrul românesc. Un amestec de rafinament şi de nostalgie, greu de construit într-o asemenea montare în care cel dintâi pericol era alunecarea în sentimentalism. Şi, la fel, întreaga „promoţie” 1965. Sunt actori şi actriţe care ştiu să cânte, să danseze, să păstreze ritmul, să tacă pe scenă, să vorbească… Şi îi voi aminti pe toţi. Maria Anuşcă, Ioana Blaga Frunzescu, Simina Contraş, Cristina Flutur, Laura Ilea, Iulia Popa, Cătălina Sima, Cristina Stoleriu, Arina Trif, Codruţa Vasiu, Mihai Coman, Ali Deac, Cătălin Grigoraş, Cătălin Neghină, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Liviu Vlad, Adrian Grigoraş.

De partea cealaltă a timpului, ipostaza lui Andrei devenit între timp „Codrescu” este Gelu Potzolli. Poate puţin pierdut, poate negăsind cheia către un personaj pe care-l interpretează aproape imobil şi nenuanţat, de la început şi până la sfârşit în acelaşi registru…

Şi, deşi viu şi frumos condus, atât la regizoral, cât şi la nivelul interpretării, spectacolul pierde din ritm din cauza prea multor reveniri asupra poveştilor cu şi despre comunism. Din cauza prea multor pendulări trecut-prezent, la un moment dat superflue. Câştigă, în schimb, prin amestecul absolut surprinzător de avangardism şi poezie caldă. Prin amestecul de istorii nostalgice despre străzi şi clădiri din Sibiul de acum jumătate de secol şi stranietate. Visuri de liceeni spulberate sau împlinite peste ani. Mioriţa, haine ciobăneşti de blană, viori şi jazz american…

Un singur lucru. Nu ştii sigur dacă la sfârşit, când ies din scenă, actorii-personaje nu se duc cumva să se întâlnească cu cei din „Un tramvai numit Popescu”. Şi nu ştii sigur dacă asta e o „planetă” de el inventată sau o frumoasă schemă aplicată poveştilor în care timpul curge invers.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.