Anul acesta, Measajul Internațional de Ziua Mondială a Teatrului, sărbătorită pe 27 martie, este semnat de Dario Fo, cunoscut dramaturg și om de teatru italian, care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1997.
„În urmă cu mult timp, puterea a rezolvat problema intoleranţei faţă de actorii Commedia dell’Arte prin exilarea lor în afara ţării.
Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie să găsească scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei.
Prin urmare, conducătorii nu mai sunt preocupaţi de problema controlului asupra celor care se exprimă cu ironie şi sarcasm, din moment ce nu mai sunt niciun loc pentru actori şi nici public căruia să i se adreseze.
Dimpotrivă, în Renaştere cei care deţineau puterea în Italia erau nevoiţi să depună un efort semnificativ pentru a ţine comedianţii (Commedianti) la distanţă, deoarece se bucurau de o mare audienţă.
Se ştie că marele exil al actorilor de Commedia dell’Arte a avut loc în secolul Contrareformei, când s-a decretat desfiinţarea tuturor spaţiilor teatrale, mai ales la Roma, unde au fost acuzaţi de ofensă la adresa Oraşului Sfânt. În 1697, sub presiunea cererilor insistente din partea burgheziei conservatoare şi a clericilor, papa Inocenţiu al XII-lea a poruncit demolarea Teatrului Tordinona, unde, potrivit moraliştilor, se puseseră în scenă cele mai multe piese obscene.
În perioada Contrareformei, cardinalul Carlo Borromeo, activ în nordul Italiei, s-a dedicat salvării copiilor din Milano”, stabilind o distincţie clară între artă, ca formă supremă de educaţie spirituală, şi teatru, ca manifestare a profanului şi a vanităţii. Într-o scrisoare adresată colaboratorilor săi, acesta se exprimă în felul următor: „Preocupaţi fiind să smulgem buruienile, am făcut tot posibilul ca să ardem texte ce conţineau discursuri degradante, ca să le ştergem din memoria omenirii, şi în acelaşi timp să îi aducem în faţa Justiţiei pe cei care publicau astfel de scrieri. Totuși, se vede că, în timp ce dormeam, Răul a fost și mai şiret. Ce se vede cu ochiul pătrunde mult mai bine în suflet decât ce se citeşte în asemenea cărţi! Însoţit de gestul potrivit, cuvântul potrivit face mult mai multă stricăciune în minţile adolescentelor şi ale fetelor tinere decât vorba fără viață, tipărită în cărţi. Prin urmare, se impune urgent să scăpăm oraşele de teatre şi de regizori, aşa cum facem şi cu sufletele nedorite”.
Astfel, singura soluţie pentru criză se află în speranţa unei alte mari expulzări organizate împotriva noastră şi mai ales împotriva tinerilor care doresc să deprindă arta teatrului: o nouă diasporă de Commedianti, de regizori care ar avea de câștigat considerabil dintr-o asemenea atitudine, de dragul unei noi reprezentaţii.”
Print