Incandescenţa memoriei – Note de insomniac

Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită.

Aş zice chiar că este opera de artă supremă.

                                    Radu Beligan

Colecţia Bibliofilia, a editurii ARTPRINT, îşi propune să reia tradiţia interbelică a tipăririi în tiraj limitat a manuscriselor “aparţinând unor personalităţii ale culturii contemporane”, acestea fiind destinate “colecţionarilor şi iubitorilor de cărţi rare”.

note-de-insomniacÎn această colecţie au fost lansate, în 2001, şi Notele de insomniac ale lui Radu Beligan, apariţie editorială care a bulversat puţin conceptul iniţial, pentru că cererea foarte mare din parte publicului şi, de asemenea, dorinţa autorului de a adăuga câteva noi capitole au determinat editura să suplimenteze, în 2008, cu 1000 de exemplare numerotate prima ediţie a manuscriselor.

Intenţia este lăudabilă, dar ceea ce face ca această carte să fie “rară” nu este numărul redus de exemplare sau faptul că se găseşte doar în biblioteci privilegiate ori în colecţii alese, ci ceea ce cuprinde între paginile sale acest manuscris olograf: declaraţii de iubire (“marele mister”) şi de admiraţie. Într-o lume în care, ca să-l citez pe Burroughs, “alergăm ca apucaţii”, aceste pagini de senin şi de miracol ne readuc liniştea şi emoţia recunoştinţei pentru ceea ce suntem, faţă de cei datorită cărora suntem.

“Confesiunile despre viaţa şi artă” la care ne face părtaşi domnul Beligan sunt, de fapt, mărturii despre oameni, căci “împrejurările trec, oamenii rămân”. Oameni în faţa cărora face o adâncă reverenţă sufletească, ridicând cortina şi aprinzând reflectoarele tulburătoare ale respectului şi iubirii asupra destinelor, personalităţilor şi indefinibilului a ceea ce au fost şi sunt, pentru cultura şi fiinţa naţională, printre alţii: Victor Ion Popa, Sică Alexandrescu, George Vraca, Alexandru Giugaru, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu sau Ion Iancovescu. Simpla enumerare a acestor nume e suficientă pentru a face să te străbată “frisonul metafizic”, despre care atât de frumos aminteşte domnul Beligan, iar istorisirile prin prisma cărora ne sunt înfăţişaţi, cu infinită tandreţe, ni-i apropie de sufletele îngheţate şi ostenite, obişnuite să studieze biografii, nu să citească destine. 

Farmecul scriiturii lui Radu Beligan stă în faptul că dânsul nu descrie evenimente, ci desenează personaje în relief, care se desprind dintre paginile cu scris mărunt şi ordonat, pentru a ne sfredeli sufletele şi a ne stârni fantezia. Încă o dată, breasla e nevoită să fie “în reprezentaţie”, dar de aceasta dată, în faţa imaginaţiei noastre, într-un spectacol de gală, în care gândul este spectatorul privilegiat, fie că e aşezat la o măsuţă retrasă la Capşa, fie într-un atelier de desen, fie pe plajă la Eforie, într-o sală de spectacole din Veneţia sau Tokio sau în trenul special de Piatra Neamţ. Astfel, întâlnirea neaşteptată, de la Disneyland, cu un Mickey Mouse trist, care i-a spus, într-un surprinzător grai moldovenesc, istoria lui de ovrei din Dorohoi nevoit să emigreze, e povestită de către Radu Beligan cu acelaşi farmec precum “răscrucile lumii şi ale spiritului” pe care le-a adorat Eugen Ionescu, iar perseverenţa bătrânei care voia să câştige la loterie, în ciuda faptului că nu avea bani să-şi cumpere bilet, vine alături, aşa de firesc, de curiozităţile etimologice studiate de Victor Eftimiu, de privirea glacială a lui Liviu Rebreanu şi de drama tăcută a “odraslei geniului şi a boemiei” – Ion Iancovescu.

Cred că lumea pe care o recreează prin rândurile din Note de insomniac este aceea pe care o află în “Beligania”, tărâm ales, în care se retrage pentru a se regăsi şi în care domnesc aristocraţia spiritului, tensiunea inteligenţei, fiorul sensibilităţii, tot ceea ce elogiază, regretă şi (se) renaşte prin cuvinte.

Doar cei aleşi pot purta “povara recunoştinţei” fără ca aceasta să-i încovoaie, ba dimpotrivă, înălţându-i, iar Radu Beligan face parte dintre aceşti oameni care privesc doar în sus, nu cu umilinţă, ci cu respect de sine, de artă şi de viaţă – “muniţie inexpugnabilă a omului, în glorie sau în decădere”. 

            Notele de insomniac sunt ca un act de îndreptare a coloanei vertebrale a teatrului românesc, de regăsire a identităţii sale, schilodită de timp, de vremuri şi, mai ales, de o nedreaptă uitare. Radu Beligan este un artist imens, care reuneşte toate acele calităţi pe care le pretinde unui mare actor: “ELEGANŢĂ. GUST. STIL. DEMNITATE. CLASĂ”, rămânând, în acelaşi timp, prin îngemănarea dintre surâs şi lacrimă, dintre deziluzie şi speranţă, dintre resemnare şi luptă, asemenea lui Charlot – “vai, OMUL”.

Print

2 Comentarii

  1. un nelamurit 21/12/2009
  2. Anonim 27/02/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.