Interbelici în alb-negru

La aproape doi ani după ce România intrase, şi ea, în absurdul celui de-al Doilea Război Mondial, în seara de sâmbătă, 26 septembrie 1942, Mihail Sebastian povestea în jurnalul care avea să iasă la lumină, tot din cauza istoriei absurde, mulţi ani mai târziu: „Aseară, în oraş, cu Antoine Bibescu. Voia cu orice preţ să meargă la teatru – dar nu la unul, ci la două. Spunea că n-ar putea suporta să vadă acelaşi spectacol de la început la sfârşit. Drept urmare, a luat bilete pentru Naţional, unde se juca Noaptea furtunoasă şi Conu Leonida, şi pentru teatrul surorilor Cocea, unde se juca o piesă de Denys Amiel.

Sigur, acest lucru mi se părea destul de extravagant – în plus, personal, mi-era destul de penibil să-mi fac apariţia în două teatre deodată, în aceeaşi seară, eu, care de doi ani n-am călcat într-un teatru românesc… <A face apariţia> e cuvântul indicat. Cred c-am avut şi într-o parte şi într-alta o intrare de mare succes. N-a fost, desigur, om în sală care să nu întoarcă ochii spre noi. Antoine era îmbrăcat într-un costum alb de doc, iar în picioare avea nişte papuci de casă pe care şi-i tot trăgea după el, cu fiecare pas. Am încercat, la plecare, să-l conving să se îmbrace mai ca lumea, dar n-a fost chip. (…)

La Naţional am văzut Conu Leonida, după care am trecut vis-à-vis, în pasaj, unde tocmai începuse actul I. O sală arhiplină a urmărit intrarea acestui domn în costum de plajă, care a mers liniştit până-n faţă şi s-a proptit acolo, în picioare, la un metru de scenă. Iar eu, după el, amuzat şi jenat în aceeaşi măsură, gustând din plin hazul situaţiei, dar şi îngrijorat de consecinţe. Îl rugasem dinainte să nu vorbească tare în timpul spectacolului, aşa că cel puţin din punctul ăsta de vedere lucrurile au decurs aproape normal, măcar că, din când în când, când nu înţelegea vreo replică, se întorcea spre mine:

-Qu’est ce qu’il dit? Qui est-ce? Comment s’appelle la femme en vert? etc.

După actul I am plecat. Restul serii am petrecut-o mult mai agreabil, plimbându-ne pe Calea Victoriei şi pe urmă stând în Piaţa Ateneului, foarte confortabil instalaţi pe piatra grilajului. E nebun! E sărit! – îmi spuneam (şi mai ales trebuiau să spună trecătorii). În realitate, deşi puţină scrânteală intră în acest curios personaj, nu e propriu-zis nebun. Adevărul e că se consideră (şi efectiv este) aşa de departe, aşa de străin de România şi de Bucureşti, care sunt pentru el un fel de ţinut barbar, un fel de colonie pitorească, încât nu se osteneşte să facă cel mai mic efort pentru a le place indigenilor. Trăieşte între ei ca între nişte negri, galbeni sau piei-roşi, uneori interesat de moravurile locului, dar neconsiderându-se ţinut a li se supune. (…) Cred că Antoine Bibescu are acelaşi sentiment pentru întreaga societate românească. E ca un englez căzut între oameni de culoare.”

Cât de bine păstrează această imagine chipul teatrului în Bucureştiul interbelic! Ca o capsulă a timpului, conversă o realitate în starea ei naturală. Un prinţ mai mult decât legat de România dispreţuind acest ţinut colorat, populat de creaturi pitoreşti, care nu prea par conectate la civilizaţia occidentală căreia-i aparţine prinţul. O descindere la teatru, alături de un prieten dramaturg, român şi evreu. Şi reacţia la descindere: toate capetele din sală se întorc după reputatul prinţ. Da, în interbelic, omul se duce la teatru şi pentru a fi văzut.

Trecut de 60 de ani, diplmat de notorietate internaţională şi dramaturg aspirant, Antoine Bibescu, prieten apropiat al lui Marcel Proust, îşi petrece la Bucureşti tulburii ani ’40, dornic ca încercările sale în ale teatrului să fie traduse în română şi, fireşte, jucate în unul din destul de multele teatre din capitala unei ţări în opinia sa irezistibile printr-o unicitate în care intră verva, prostul-gust, frivolitatea, fatalismul şi câte şi mai câte. Prinţul este prieten cu scriitorul Mihail Sebastian, care trăieşte în spiritul vremii, dar ţinteşte infinit mai departe, Mihail Sebastian, care-i devine un fel de agent literar, însă nu-şi îndeplineşte delicata misiune pentru că nu apucă. Moartea e mai iute.

Antoine Bibescu şi autorul “Jocului de-a vacanţa” sunt două piese importante din puzzle-ul care a fost teatrul interbelic bucureştean. Aşa cum e imortalizată de pretenţiosul şi de însinguratul artist care a scris “După două mii de ani”, carte unică în cultura unei Românii contrariante, imaginea prinţului care merge la teatru, în capitala acestei ţări care priveşte fascinată şi înfrigurată spre Occident, trăind în continuare în umbra modernităţii franceze şi sub puterea spiritului balcanic, încălţat în papuci, spunându-i amicului-călăuză că nu-i nimic, fiindcă “oricum, românii nu ştiu să se îmbrace” este o bună intrare în teatrul interbelic. Care, da, nu prea separa sfera privată de sfera publică, cel puţin aşa se vede din memorialistica scrisă de actanţii acestui univers din culori şi esenţe tari.

Actori, regizori, dramaturgi şi alţi oameni de teatru sunt spirite scormonitoare, în care se întâlnesc fără să se certe frivolitatea cu talentul autentic, apetitul pentru bârfa cea mai vulgară cu apetenţa pentru metafizică, curiozitatea faţă de noi forme ale artei cu o cuceritoare superficialitate care naşte, evident, irezistibile baloane de săpun. În graniţele teatrului interbelic se învârtesc aproapte toţi purtătorii de nume răsunătoare ale momentului, greu de înşirat, căci cel puţin unul dintre ele ar fi uitat. Fiinţe ale contradicţiilor, slujitorii Thaliei şi ai Melpomenei, juni şi mai puţini juni, cred cu tărie în ce fac şi, în spiritul unui trăirism care avea să obosească după deceniul al IV-lea, fac loc în agenda culturală a momentului unei agende mondene în care joacă roluri principale sau sunt doar apariţii episodice, însă adesea de neuitat. În această categorie intră Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Ciprian, Marietta Sadova, Maria Ventura, Leni Caler, Aura Buzescu, Lucia Demetrius, George Vraca, George Calboreanu, surorile Cocea, Haig Acterian, Felix Aderca, temutul cronicar Cicerone Theodorescu, răutăciosul Arghezi, care-şi încearcă condeiul şi în cronica de teatru, pe care o semnează cu ghiduşul pseudonim Strapontin, şi nenumăraţi alţii

Bucureştenii şi nu numai merg la multele teatre private şi la Teatrul Naţional de pe Calea Victoriei, la spectacole care încep seara târziu, la opt sau la nouă, şi noaptea o încep, după spectacol, la restaurant. Poartă haine aduse din mai marile sau mai micile oraşe ale modei din Europa, citesc în continuare reviste franţuzeşti, sunt spirite fine sau doar făcături ahtiate după nopţile albe de după spectaol. Nu de puţine ori „spiritele fine” râd de se prăpădesc la cuplete, modeste artistic, pe care le oferă cele câteva teatre de revistă şi grădini de vară. Pentru high life, teatrul este şi entertainment,  şi artă.

Pentru cei care şi-au făcut o meserie din el, este o pasiune cu tensiuni, incertitudini şi multe dorinţe. Actriţele dau aproape orice să fie în lumina reflectoarelor, la Capşa şi la braţul unor domni cărora să nu le lipsească nimic – nici spiritul, nici farmecul, nici contul bancar, nici bunătatea creştinească… În interbelic, teatrul îi este dator spiritului naţional – uneori naţionalist – care coabitează cu veşnica aspiraţie la sincronizare, aşa că repertoriile cuprind, obligatoriu, piese din firava producţie dramaturgică, din care nu lipsesc Delavrancea şi, mai ales, Caragiale, marii clasici universali – mai mereu Racine şi Shakespeare – şi nici piese contemporane de aiurea.  Aspiranţii tânjesc după succes, cautând febril formule magice, care să le asigure clipa de veşnicie, împlinirea de sine care aduce fericirea, preţuirea cunoscătorilor, un loc în istoria literaturii şi în inimile femeilor fatale, tipice şi atipice, care lasă dâre de parfum în sala de repetiţie, în sala de spectacol, în locuinţele personale ale puternicilor zilei şi ale intelectualilor de multe ori fără un sfanţ, măcinaţi deopotrivă de problema degradării omului modern şi de dorinţa de a mai bea un rând în restaurant, când se crapă de ziuă.

Scepticismul, blazarea sau de-a dreptul lehamitea, grija zilei de mâine şi în primul rând a celei de azi, semnele războiului nu le alungă, totuşi, speranţa şi pofta de a face artă. Printre ei, tulburatul Mihail Sebastian, începea să lucreze la Jocul de-a vacanţa în martie 1936 şi tot atunci nota în Jurnal: „Îl văd foarte bine pe Iancovescu în rolul bărbatului. Pe femeie ar trebui s-o joace Leni. Este în realitate Leni. Leni, tot ce aşteptam de la ea, tot ce ar putea fi, tot ce în anume sens este. În caz extrem, şi numai dacă ea ar refuza, singura căreia i-aş da rolul ar fi Marietta (actriţa Marietta Sadova – n.red.), care i-ar da mai puţină vivacitate, dar poate mai multă poezie şi poate o dungă de melancolie. Nu ştiu ce va ieşi. Dar trebuie să fac experienţa. Ca tehnică literară, mai ales, mă interesează. Îmi dau seama că am pus mâna pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la nimic altceva – nici roman, nici nuvelă. Nu ştiam până acum ce însemnează a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestaţie decât pentru roman.

Şi mă ameţeşte tentaţia culiselor, a sălii de teatru, a afişelor. E puţin cabotinaj în mine. Şi, în plus, emoţia de a scrie pentru Leni! Gândul că va trăi lucruri gândite de mine, va spune cuvinte scrise de mine! Câte revanşe nu-mi voi lua asupra ei!”

„Ameţeala” provocată de caruselul, irezistibil şi obositor, care este lumea teatrului, cea de pe scândură şi cea din culise, „cabotinajul” înnăscut sau dobândit al celor care-i dau târcoale sau se bucură de toate favorurile ingratei arte ce se naşte şi moare la fiecare spectacol spectacol creează, fireşte, filosofii personalizate despre artă, amor, viaţă, moarte şi soartă, modelând artişti de toate felurile şi conturând personalităţi care nu prea seamănă între ele. Lipsa de uniformitate, altfel spus unicitatea, este prima trăsătură a tabloului de grup al oamenilor de teatru din interbelic, în care nimeni nu prea seamănă cu nimeni de alături. Piesele unui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Lucian Blaga, George Ciprian sau Tudor Muşatescu nu seamănă nici ele, prin mai nimic. Elvira Popescu n-are nimic în comun cu Marietta Sadova, să spunem, şi acelaşi lucru se poate spune despre Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, de pildă (fireşte, dacă nu luăm în considerare fondul comun de idei şi mentalităţi adus de spiritului timpului şi ambigua relaţie cu Leni Caler, în sfera intimă). Primul dintre ei, scriitor care a făcut atât de mult pentru literatura română, este un artist orgolios, măcinat nu de îndoieli, ci de prea multe certitudini. Marţi, 7 decembrie, 1939, Mihail Sebastian scrie în Jurnal: „Camil îmi spunea azi-dimineaţă, pe Calea Victoriei: <Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili: nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine.> Îl ascult dezarmat. Tot ce pot face e să surâd – un surâs puţin mirat, dar care nu protestează.”

Autorul importantului eseu „Modalitatea estetică a teatrului” inaugurase la Naţional,  tot în 1939, o şcoală de regie experimentală. La Naţional, la Teatrul Mic, la Teatrul Regina Maria, la Teatrul Fantasio, la Naţional, la Teatrul Cărăbuş, spectatorii merg cu plăcere să vadă câte-n lună şi-n stele: comedii, tragedii, noile drame de idei sau comedii lirice, specia brevetată de dramaturgul care a scris „Ultima oră”, „Steaua fără nume” şi „Jocul de-a vacanţa”. Tânărul George Vraca, din ce în ce mai iubit de public şi de colegele de scenă, îl joacă pe Ştefan Valeriu din piesa din urmă.  Dramaturgul este, bineînţeles, nemulţumit. La Naţional, Vraca joacă, la trei vârste diferite, trei roluri, în „Din jale se-ntrupează Electra”, de Eugene O’Neill, mare succes în ’41-’44, anii în care are loc „Bătălia celor trei Hamleţi”, cum se numeşte în epocă o experienţă artistică unică: George Vraca, George Calboreanu şi Valentin Valentineanu joacă succesiv rolul titular din „Hamlet”.

George Calboreanu şi Ion Finteşteanu sunt în plină glorie. În 1932, strălucesc la premiera comediei „Titanic vals” a lui Tudor Muşatescu. Când vine Maria Ventura în turneu la Naţional, poposind special dintr-o ţară europeană sau alta, an de an, spectatorii ar da un regat pentru un bilet. Şcolită la Conservatorul din Paris şi curtată de Comedia Franceză, actriţa care a jucat cu Sarah Bernhardt profesează cu succes la Paris, la Roma şi la Bucureşti, iar la Iaşi îngrijeşte, într-un spital francez, răniţii sosiţi de pe front. Apoi îşi deschide propriul teatru şi-o îndeamnă pe Leni Caler să aleagă scena. Fidelă filosofiei şi ideologiei propovăduite de grupul Criterion, renumita actriţă Marietta Sadova, al cărei antisemitism îl dezvăluie, printre alţi contemporani, şi Mihail Sebastian, tot în Jurnal, va fi arestată în cebrul lot Noica-Pillat, sub învinuirea că a introdus în ţară ilegal scrieri ale interzişilor Mircea Eliade şi Emil Cioran, cu prilejul unui turneu pe care Naţionalul bucureştean l-a făcut în capitala Franţei. Va fi condamnată, previzil, la închisoare, iar după executarea pedepsei va începe o altă viaţă, într-o altă lume. Lumea care, de fapt, îşi arătase chipul în august 1944. În ziua de 24, clădirea Naţionalului din Calea Victoriei e spulberată în bombardamentul de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Apocalipa începuse cu ceva vreme în urmă. Fabuloasele poveşti de artă şi de viaţă ale acestor creatori pulsează acum în formele cele mai imateriale de viaţă: multe cărţi, fotografii alb-negru, – alb-negrul este, de altfel, emblema interbelicului, câteva frânturi de înregistrări audio şi câteva spectacole de azi după piese ale acelui ieri. Între timp, teatrul s-a schimbat mult la faţă, dar nu la temelie… Lumea lui depinde şi acum, ca şi atunci, numai de imponderabile şi de invariabile, aspiranţii sunt ca cei de ieri, dar nu atât de dispuşi să facă foamea de amorul artei, sunt la fel de dornici de noutate şi la fel de iute la implantat modele occidentale. Consacraţii sunt la fel şi emblemele statutului cucerit în timp sunt aceleaşi: blănuri, bijuterii, maşini luxoase, călătorii scumpe etc. Vieţile private sunt, probabil, la fel de încâlcite, viaţa artistică este tot o luptă. „Zi-le oameni şi dă-le pace”, spunea Caragiale, pe care l-a iubit nespus teatrul interbelic. Istoria nu ne-ar putea împiedica să adăugăm, parafrazând, într-o lume în care fără ei nu se poate, „Zi-le artişti şi dă-le pace!”.

Print

Un Comentariu

  1. Iuliana Neciu 15/09/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.