Între feminism şi Idei Noi în Teatru

„FINT înseamnă întâlnire, cunoaştere, schimb de experienţă şi comunicare. Pentru prima ediţie ne-am propus să abordăm teatrul la feminin, să descoperim creaţiile femeilor şi să accentuăm implicarea lor în teatru. Aşa că… FINT 2011 sau Feminismul în Teatru presupune o confruntare artistică şi un dialog cultural între femeile creatoare de teatru din Republica Moldova, România, Polonia, Franţa.”

Acesta a fost mesajul sau ideea de la care Festivalul Ideilor Noi în Teatru, care s-a desfăşurat la Chişinău săptămâna trecută, şi-a propus să pornească. Să adune laolaltă femei care creează (în) teatru şi să le facă să comunice… Patru ţări – Moldova, România, Polonia şi Franţa – şi patru spectacole invitate, câteva spectacole lectură plus multe dezbateri. Asta a fost structura propusă de prima ediţie a FINT. Pornind acum dinspre dezbateri către spectacolele prezentate în sala studio a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, evident pentru participanţi a fost că „mărul discordiei” l-a reprezentat însăşi tema aleasă de organizatori: Feminismul în teatru.

Ca un fel de răspuns sau ca o nevoie de a contracara o situaţie existentă în lumea teatrală din Republica Moldova, închisă în clişeu şi-n structuri mai puţin vii şi mai puţin actuale, festivalul organizat de Luminiţa Ţîcu, Mihai Fusu, Mariana Postică şi Ghenadie Gâlcu – Centrul de Arte Coliseum şi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” – şi-a propus să aducă pe scena de la Chişinău un alt fel de spectacole. Să arate că teatrul se poate face şi în alte culori… şi că se pot naşte dezbateri şi confruntări, că teatrul înseamnă şi altceva. Acesta e şi marele merit al festivalului, dincolo de alte reuşite sau nereuşite, de încercări şi de dispute.

Am avut sentimentul în cele câteva zile petrecute la Chişinău că, mai important decât calitatea spectacolelor invitate, mai important şi decât tema aleasă pentru ediţia din acest an, a fost faptul că ce s-a întâmplat la FINT aducea un alt aer în Teatrul Naţional şi în clubul unde s-au desfăşurat spectacolele lectură, şi că oamenii implicaţi tocmai de asta aveau nevoie. Că publicul avea devoie de acest altceva, de alternativă… Şi s-a discutat îndelung despre „feminism”… Dezbaterile au început şi s-au sfârşit – fără să se încheie – cu „feminismul”. Numai că meritul festivalului este tocmai acela că a depăşit graniţele unui termen care l-ar fi îngrădit dacă ar fi rămas ancorat în el şi că a fost mai mult decât un festival feminist. A fost un festival cu şi despre femeie, în care suferinţe, poveşti, tristeţi, întâmplări, sensibilităţi, probleme, încercări, disperări, creaţii (mai mult sau mai puţin reuşite) ale femeilor au fost aduse pe scenă. Nu militant, nu agresiv, nu tezist, ci prezentativ, expozitiv… Privit din acest punct de vedere, al faptului că a reunit la Chişinău mai multe trupe şi spectacole în care femeia este personajul principal, festivalul are o bilă albă. Cu atât mai mult, cu cât nu a exploatat o singură latură a sensibilităţi(lor) feminine şi şi-a depăşit ne-voit propria graniţă: feminismul.

Prima dintre producţii, „Casa M” din Republica Moldova, în regia Luminiţei Ţîcu, este un spectacol de teatru documentar, despre violenţa în familie, bazat pe mărturiile unor victime-femei. Extrem de bine susţinută actoriceşte (Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc), montarea Luminiţei Ţîcu dezvăluie o faţă a femeii (şi a femeii în societate) care rar este arătată cu atâta (auto)cruzime, curaj şi adevăr (poate câteva accente în plus în zona naturalismului, dar, în fapt, susţinute şi regizoral, şi actoriceşte şi de înţeles într-o lume în care oamenii simt nevoia să răstoarne structuri… şi să evadeze din zona calofiliei). Mai multe monologuri – autentice, netrucate, neprelucrate – ale unor femei molestate în familie se dezvoltă solitar şi sunt unite arbitrar prin câteva replici-poezioare de care regia se foloseşte pentru a crea legături între poveşti. Spectacolul are o structră simplă, dar de impact. Femeile îşi povestesc viaţa şi suferinţele fără perdea, creând un tablou destul de… naturalist despre viaţa la ţară în Republica Moldova a anului 2011. Rahat, violenţă, bătăi, mizerie, sex, femei chinuite, incesturi, lipsă de cultură, lipsă de educaţie, toate sunt redate prin simboluri şi prin imagini violente care creează reacţii aproape epidermice (dar scopul scuză mijloacele sau, în cazul de faţă, mijloacele slujesc tocmai scopului…). Poate o prelucrare a textului brut şi o comprimare a monologurilor, în aşa fel încât situaţiile similare să fie puţin cernute n-ar face decât să limpezească spectacolul, eliminând pleonasmele şi aşezând mai bine accentele care, altminteri, în câteva momente se pierd…

Într-o cu totul altă zonă a „feminismului” sau a creaţiei „la feminin” – „cum vă place” – spectacolul din România, prezentat în cea de-a doua seară, „Treapta a 9-a”, de Tom Ziegler, este o poveste mai puţin despre alcool, aşa cum este prezentată în caietul program al festivalului, şi mai mult despre relaţiile dintre oameni – părinţi, copii, soţi, prieteni etc. Clasic, în fond un examen de actorie, montarea construită sută la sută pe gradarea emoţiei până la obţinerea efectului maxim, le are drept protagoniste pe Valentina Zaharia, Iolanda Covaci, Patricia Katona şi Monica Săndulescu. Nimic „feminist” în spectacolul din România, doar o demonstraţie de actorie care merită dezbătută mai pe larg şi un spectacol care ar merita inclus în repertoriul oricărui teatru din Bucureşti. „Treapta a 9-a” a fost, evident, contrapunctul în festivalul de la Chişinău. Pentru că, dacă toate celelalte montări prezentate au în comun o nuanţă să-i spunem violentă (sau agresivă) destul de dezvoltată, cea din România este construită pe sensibilitate şi pe emoţie. O emoţie bine dozată, până la limita la care ar putea să se transforme în melodramă, dar salvată în permanenţă de interpretarea actriţelor.

Spectacolul din Polonia, „Liminalna. Eu sunt visul, eu nu trebuie să visez”, ca şi cel din Franţa, după textul de Nicoletei Esinencu, „Fuck you Eu.Ro.Pa!”, amândouă aflate mult sub primele două montări, ca valoare artistică, readuc festivalul în zona „femeia în luptă cu societatea, cu bărbatul şi cu ea însăşi…” Trafic cu femei, prostituţie, discriminare, hărţuire sexuală… vise destrămate, cruzime şi cam atât… Păcătuiesc amândouă prin lipsa de ritm şi prin clişeu. Sau, mai pe scurt, formă fără fond…

Revenind la ideea care a reunit aceste patru spectacole şi pe cele lectură – „Iubirea Fedrei” de Sarah Kane, „Monoloagele vaginului” de Eve Ensler şi „Dromomania” de Nicoleta Esinencu – şi anume „Feminismul în teatru”, aş spune că la Chişinău feminismul a căpătat brusc o aură uşor… feminină şi că un astfel de festival, al ideilor noi (deşi eu, personal, nu cred cu adevărat în categorisiri gen nou-vechi în artă în general şi în teatru în special), este bine-venit mai ales într-un spaţiu în care se simte, totuşi, atât de violent nevoia de nou…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.