Pe o stâncă, pe o pajişte, pe o plajă, pe un şezlong sau în liniştea unei biblioteci, practic oriunde puteţi contempla cu încântare şi folos ideile care se înşiră ademenitor, ca piesele unui puzzle (o imagine abstractă), în cele trei eseuri – „Odihna”, „Noaptea”, „Uitarea” – pe care George Banu le-a publicat recent în volumul „Trilogia îndepărtării”. Fluxul conştiinţei, arma infailibilă a marilor prozatori care schimbau literatura la începutul secolului trecut, îşi arată forţa în tripticul eseistic al reputatului critic de teatru, parcă dovedind că, departe de a fi un instrument vetust, a rămas o cale care duce negreşit spre sine, dezvăluind mult din fiinţa autorului. Totuşi, printr-un efect paradoxal, ea rămâne învăluită într-un discurs reflexiv, cu multe feţe.
La începutul unui mileniu al angoasei, un teatrolog căruia nimic din ce înseamnă obiectul profesiei sale nu-i e străin scrie despre odihnă, noapte şi uitare. Adecvarea la spiritul timpului nici că putea fi mai evidentă şi mai de impact. Coborând în adâncimea propriei fiinţe şi consemnând acest drum în care mai totul este imprevizibil sau, dimpotrivă, urcând spre înălţimile din sine, cugetătorul scoate la lumină idei cu valenţe cioraniene, beckettiene sau, la atâtea secole distanţă, pascaliene. Deşi calm, scrisul său stârneşte nelinişti pentru că de multe ori luminează umbre, cotloane absconse ale unor idei. Deşi eliptic, scrisul său este bogat, prea bogat pentru o primă lectură, care cere o revenire. Deşi fascinat de întuneric, de ascuns, de învăluit, scrisul său este nu este deloc întunecat sau obscur – dimpotrivă, are o transparenţă care-i permite cititorului să întrezărească şi să-şi imagineze ce e dincolo de cuvinte.
Cei interesaţi de teatrologul sorbonard George Banu, cei care-i cunosc farmecul şi judecata din celelalte cărţi ale sale vor găsi în „Trilogia îndepărtării” alte întrebări despre fiinţa umană în general şi despre fiinţa creatoare de teatru în special – gânduri „en miettes” despre formele pe care le pot lua odihna şi uitarea în teatru sau, mai bine zis, despre rolurile lor într-o artă care a înstăpânit noaptea sau viceversa.
De fapt, cartea este în primul rând un util caiete atemporal de teme pentru acasă, numai bun pentru practicieni (regizori şi actori) şi comentatori deopotrivă, altfel spus pentru toţi oamenii de teatru şi de artă în general. Iată, spre edificare, trei asemenea teme din „Uitarea”, eseul care a stat la baza spectacolului omonim montat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 2001:
1.„Actorul, spune un regizor, nu poate juca decât din momentul în care ‘uită’, în sensul profund al termenului, textul. Doar atunci nu mai intervine raţiunea, iar cuvintele celuilalt, devenite ale sale, îi aparţin: uitând de text, actorul uită de sine şi, eliberat astfel, joacă. Un critic îmi mărturiseşte că, înainte de a scrie, trebuie mai întâi să uite. Tocmai pentru a se regăsi pe sine, asemenea actorului în exerciţiul practicii sale. Uitarea îi asigură distanţa necesară.”
2.„Să fie oare actorul acea sumă a uitărilor de sine, indispensabilă în construcţia unei imagini despre sine? În tradiţia franceză, de la Diderot la Jouvet, actorul este fiinţa vacantă. Graţie uitării de sine, el poate primi. Avem de-a face cu un sacrificiu sau cu un dar? Nu-i este dat oricui să poată uita şi, în felul acesta, să existe astfel. Dublul actorului se înalţă pe temelia uiării.”
3.„Freud, Gurdjieff sau Brook interzic să se ia notiţe în timpul şedinţelor de psihanaliză, de travaliu spiritual sau de repetiţii. Trebuie acordată uitării şansa de a interveni şi de a selecta. Va rămâne scris doar ceea ce a reţinut memoria, pentru ca pagina să nu fie copia unui discurs, ci semnul unei persistenţe.”
Print