Ioan Mihai Cortea: E îngrozitor să fii actor tânăr în România…

A câştigat ediţia de anul trecut a Galei Tânărului Actor HOP de la Mangalia. Ioan Mihai Cortea este un actor pe care l-am descoperit în urmă cu ceva vreme pe scena mică a Teatrului de Comedie, în „Domnişoara Iulia” şi l-am redescoperit de curând, în montarea de la „unteatru” cu „Zorba”, după Nikos Kazantzakis. Monologul care i-a adus anul trecut premiul de la Mangalia a devenit între timp un spectacol de o oră şi jumătate, în regia şi dramatizarea proprii. Despre tristeţile şi neputinţele absolvenţilor din facultăţile de artă, despre teatrul românesc şi despre România, aşa cum se vede ea de pe scenă şi din spatele ei, am stat de vorbă cu Ioan Mihai Cortea. Un dialog amar, dar plin (încă) de speranţă…

Să pornim de la Zorba. Ai o iubire specială pentru acest personaj sau pentru Kazantzakis?

Ştiu exact momentul când m-am îndrăgostit de roman. Veneam de la Cluj, într-un microbuz, întins pe bancheta din spate şi citeam. Atunci am descoperit monologul despre război al lui Alexis Zorba, cu care am şi fost la HOP. Mi s-a părut incredibil.

Ce anume te-a fascinat la Zorba?

Lucrurile pe care le spune el le simt şi eu. Am copilărit la ţară, în Morlaca… E un sat undeva între Cluj şi Oradea pe care nu l-aş da pe nimic din lumea asta. Trăind acolo şi având contact direct cu natura, mi s-a părut că redescopăr totul în omul ăsta care chiar înţelegea lucrurile din jur. Mai bine zis le intuia. Nikos, în schimb, tot timpul teoretizează, fără să înţeleagă, fără să simtă. Zorba le simte, el a trecut prin ele, le trăieşte. Toate principiile lui de viaţă mi se par incredibile.

Cum e Zorba al tău? Un personaj vesel sau trist?

E plin de viaţă. Are o mare dramă interioară şi tot timpul o să se judece pentru lucrurile pe care le-a făcut. Dar, pe de altă parte, el a descoperit că nu la asta se limitează viaţa unui om, că toate lucrurile sunt frumoase şi încearcă să repare ce-a stricat ca să dea bucurie şi altora.

Unde nu te întâlneşti tu cu personajul? Unde vi se despart concepţiile despre lume, viaţă, fericire…?

E greu de spus. Poate atunci când e vorba de santuri. Îl înţeleg, dar nu pot să-mi asum felul cum investeşte atât de mult într-un obiect. Ai impresia că acel instrument are viaţă proprie, că poate să transmită mai mult decât muzică…

Concepţia lui despre femeie cum ţi se pare?

El spune tot timpul că femeia e o făptură slabă. Dar nu în sensul în care feministele de azi înţeleg lucrul ăsta. El iubeşte natura femeii şi de-asta vrea să le ocrotească cât mai mult posibil. Sigur, e şi celebrul lui principiu: „Vai de bărbatul care se poate culca cu o muiere şi n-o face!”. Uite, aici s-ar putea să ne despărţim puţin, pentru că eu cred că în momentul în care-ţi găseşti femeia ideală nu mai contează restul. Dar, pe de altă parte, el e Zorba… Şi nu poţi să-l contrazici…

Dacă te-ai critica pe tine însuţi pentru acest spectacol, ce defecte ţi-ai găsi? Ca regizor, ca actor, ca realizator al dramatizării?

Eu niciodată nu sunt mulţumit de mine. E greu de trăit cu mine în casă… Mă critic mai mult decât oricine, pentru că mă cunosc mai bine decât oricine şi de aceea nu pot să-mi accept anumite greşeli. Când am început dramatizarea am vrut să fie în cinci personaje. Dar n-am avut cum să fac spectacolul cu cinci personaje, pentru că n-am avut bani. Pe urmă m-am bucurat că am renunţat, fiindcă aşa am concentrat totul pe relaţia dintre cele două personaje şi mi-am dat seama că e mult mai bine. Ca regizor… îmi reproşez multe. Dacă aş fi avut o sală în care să existe lumini, sistem de sunet, ar fi fost altceva, pentru că în mintea mea imaginile sunt altfel. Dar n-am reuşit să fac mai mult pentru că e spaţiul mic. Iar lumina e aşa cum e… Eu m-am ocupat şi de toate chestiile tehnice. Şi pe urmă trebuie să-ţi spun că n-am avut deloc încredere în mine. Eram la jumătatea repetiţiilor, mi se părea că e o tâmpenie, că legăturile dintre scene nu sunt cum trebuie, până când m-am dus şi am văzut „Îngropaţi-mă pe după plintă” al lui Kordonskyi. Şi era exact ce aveam eu în gând să fac. Spectacolul mi-a plăcut foarte mult şi m-am relaxat, mi-am limpezit gîndurile şi de atunci totul a mers foarte bine. Dar, repet, sunt anumite imagini pe care n-am cum să le realizez în acel spaţiu. Regia mea a constat în faptul că am filmat mai multe repetiţii, m-am uitat pe ele acasă şi mi-am făcut notiţe, apoi am mers şi-am refăcut. Aşa am regizat… Apoi, ca actor… Eu am construit rolul în aşa fel încât să nu se bazeze pe vârsta personajului. Şi au fost multe păreri negative legate de povestea asta cu vârsta. Mi s-a spus: „Dom’le, nu merge. Nu prea te cred că la vârsta asta ai făcut atâtea lucruri.” Multora le-am părut prea tânăr. Şi de fiecare dată când aud o astfel de părere mă biciuiesc şi-mi spun că e vina mea că am mai pierdut un om şi că nu l-am făcut să creadă până la capăt…

Anul trecut ai câştigat Gala HOP cu monologul din „Zorba”. Cât de tare te-a ajutat asta?

Financiar m-a ajutat foarte bine pe moment. În schimb, toată gălăgia pe care a făcut-o Gala a durat o săptămână… După care, nimeni n-a mai întrebat nimic. În premiu era stipulat că cei care câştigă vor face un proiect TV cu UNITER. Nu s-a întâmplat… deşi a trecut un an. M-a întristat un pic lipsa asta de interes. Altminteri, m-a ajutat pentru că era o perioadă în care respectul meu faţă de mine şi încrederea în mine erau la pământ. În afară de vorbe nu aveam nimic. Asta mă enervează. Că la noi nu e ca şi cum fiecare proiect te urcă pe-o treaptă… Nu! La noi, de fiecare dată o iei de la capăt. E oribil. Eu, de exemplu, anul trecut, când am plecat de acasă în vacanţa de iarnă, mi-am jurat că, dacă o să mă duc acasă la fel şi anul ăsta, nu mă mai întorc în Bucureşti. Eram vai de capul meu, de-abia aveam bani de benzină să mă întorc din Ardeal. Eram frustrat, n-aveam proiecte, era groaznic. Anul ăsta mi-am propus să muncesc cât posibil. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am făcut „Zorba”. Dacă nu o să se întâmple nimic, mi-am zis că plec. Eu am făcut un an de Politehnică în Cluj, am prieteni care aveau note mult mai mici decât mine şi nu-şi dădeau interesul aşa cum o făceam eu şi care au acum maşini scumpe, lucrează la nu ştiu ce reprezentanţe şi sunt super bine. Iar eu trag să fac ceva cât de cât…

Ai renunţa la teatru?

Nu. Aş renunţa la Bucureşti şi la lumea asta. La teatru nu cred c-aş putea renunţa total niciodată. Îmi place prea mult. Dar e îngrozitor să fii actor tânăr în România.

Ce şanse ai?

La noi, ca-n orice domeniu… Dacă ai pile, te descurci. Noi, generaţia mea, acum încercăm să scoatem nasul la suprafaţă cu diferite proiecte. Fiecare dintre noi îl ajută pe celălalt cât poate. Dacă unul repetă la un regizor mare, încearcă să-i aducă şi pe colegi. Încercăm să ne ajutăm, pentru că e îngrozitor de greu.

La castinguri cum ajungi?

În teatre sunt foarte puţine şi de obicei nu afli de ele. Dacă afli, afli prin reţele underground. Mai există şi câteva castinguri publice, dar în pesimismul meu cred că multe sunt de faţadă. Uite, eu trebuia să fiu acum într-un proiect, dar am renunţat la el pentru că am primit nişte zile de filmare la filmul lui Nae Caranfil şi nu mai pot să merg. Dar pentru spectacolul ăsta mi s-a oferit rolul fără casting. Şi mi s-a spus: „O să facem casting, o să vină oamenii, tu trebuie doar să te prezinţi şi l-ai luat.” În momentul ăla mi-am dat seama cât de îngrozitor e şi la câte castinguri din astea oi fi fost şi eu, în care-mi puneam speranţele… ca fraierul. Atunci am realizat că într-adevăr aşa se fac lucrurile. În rest, joc la prieteni.

Dar din proiectele „la prieteni” se poate trăi?

Doar din teatru în nici un caz.

Şi cum supravieţuieşti?

Îmi pun „Zorba” cât de des pot la „unteatru”, unde sistemul e aşa cum se ştie, nu se vând bilete, fiecare lasă la sfârşit cât vrea. Şi depinde de seară, de câţi oameni vin… Apoi împărţim banii între noi. Dar nu poţi să trăieşti din asta, nu înseamnă nici jumătate din chirie… Pe lângă asta mai am filmări. Nu iau bani de la părinţi. M-au ajutat, însă, de câte ori am avut nevoie…

Ai vrea să te angajezi într-un teatru de stat?

Nu, nici gând! Ca actor debutant? Şase milioane pe lună. Şi depinzi de un program fix. Nu poţi trăi cu banii ăştia. Nu poţi să-ţi plăteşti chiria. Asta e foarte frustrant. Că am ajuns să-mi calculez banii de pe contracte în chirii. N-am asigurare medicală. De un an şi jumătate mă rog să nu mă îmbolnăvesc… E oribil. Taică-miu tot trage de mine: „Măi, Ioane, hai acasă, hai că găsim noi ceva, într-o săptămână faci mult mai mulţi bani decât acolo.” Şi cred că aşa ar fi. Dar nu vreau să mă dau bătut. Încă aştept. Încă lupt şi o să lupt până când o să am o dezamăgire mare de tot…

Asta gândeai şi când ai dat la teatru?

Când am dat la teatru… Am dat pentru o fată. Eram în Cluj amândoi, ea la Litere, eu la Politehnică. Relaţia a fost foarte scurtă, dar mi-a zis că dac-o iubesc să dau la teatru. Am dat doar ca să demonstrez că dau. Două săptămâni a durat pregătirea mea, moment în care mama a fost foarte fericită şi nu i-a venit să creadă că eu îmi cumpăr cărţi. Mi-a zis: „Pentru asta îţi dau bani să te duci să dai la teatru.” Am dat şi înainte de ultima zi de probe mi s-a furat portofelul. Eram în Bucureşti, fără nimic. Stăteam la o mătuşă. M-am dus la poliţie şi mi-au zis mai bine să declar că l-am pierdut… Nici nu ştiam cu ce să plec de acolo, n-aveam bilet de autobuz, n-aveam nimic. Vineri am plecat acasă, marţea erau rezultatele. Ştiam sigur că n-o să intru… Şi m-au sunat de la facultate marţi seara să-mi spună că am intrat la buget. Habar n-am de ce am rămas… Am făcut puţin teatru în liceu şi cred că mi-era dor de senzaţia aia, să stau în faţa oamenilor şi să am ceva de spus.

Cât de tare te-ai izbit de realitate când ai terminat facultatea? Erai pregătit?

Am tot auzit în facultate cum o să ne dăm noi cu capul de pereţi când terminăm. Şi aşa a fost. Iar eu sunt unul dintre cei fericiţi, pentru că eu încă joc. Eu încă am proiecte. Jumătate dintre colegii mei nu fac meseria asta. S-au angajat în alte domenii. Mai fac câte o înregistrare… Fetele fac pe Ursitoarele la nou-născuţi, la botez. Şi vorbesc de actriţe foarte talentate, colege de-ale mele care au jucat roluri fabuloase. Fac Ursitoarele pe opt sute de mii. E oribil, ştiu, dar ăsta e adevărul şi din asta se trăieşte.

Speranţa de unde e? Dinspre film sau dinspre teatru?

Dinspre film. Clar! Teatru mai târziu… Dacă faci ceva film şi mai multe spectacole de teatru, cât să ajungă lumea să-ţi ridice preţul. Asta e o problema enormă la noi. N-avem impresari. E îngrozitor. La ultimul contract la care am negociat am tras de câţiva zeci de euro de mi s-a făcut jenă. Şi nu poţi să mergi acolo să zici: „Ştiţi, eu am luat premiu anul trecut…” Te descurci cum poţi. Bani sunt. Dar agenţiile de casting iau câte o mie de euro pentru un actor, ei fiind plătiţi deja pentru serviciile de casting. Asta se practică, toată lumea ştie, dar nimeni nu face nimic. E o permanentă umilire.

Eşti dispus să faci compromisuri ca să câştigi mai mult?

Am avut mai multe ocazii să mă duc la castinguri pentru telenovele. M-au chemat la „Narcisa sălbatică”, dar am zis nişte lucruri pe care nu trebuia să le spun şi care ţin de mine şi de principiile mele. Aşa că le-am spus… că nu fac asta cu drag. Că pot să fac foarte bine, dar nu cu drag… Într-un fel îmi pare rău. Probabil că sunt încă tânăr şi trebuie să mai înghit foarte multe lucruri. Dar urăsc să fac asta. La noi în ţară toate merg numai pe acest principiu.

Ai vrea să emigrezi?

O, da!

Şi de ce stai în România?

Ţin foarte mult la familia mea. Şi aşa sunt foarte departe de ei. În Morlaca, e raiul pe pământ, e linişte, aer curat, o apă proaspătă direct din izvor…

Şi nu se bat cap în cap cele două vise ale tale? Să fii cunoscut, în lumina reflectoarelor, şi să stai la Morlaca?

Nu vreau să fiu eu cunoscut, ci numele meu. În spatele meu sunt nişte oameni fabuloşi: bunicul, bunica… Care n-au făcut lucruri pentru care să fie cunoscuţi, dar au avut un suflet minunat. Şi aş vrea să nu li se piardă numele atât de uşor.

De-asta faci actorie?

Nu ştiu de ce fac. Îmi place adrenalina pe care mi-o dă, senzaţia aia când sunt pe scenă. Dar, în acelaşi timp, vreau să ajung la un moment dat atât de cunoscut, încât să afle lumea de aceşti oameni care au fost în spatele meu şi care m-au definit. Şi ştiu că nimeni n-o să afle despre ei, decât dacă eu ajung atât de important, încât să pot vorbi despre ei.

Ce compromis n-ai face?

E o melodie al cărei refren e cam aşa: „I’ve gain the world, I lost my soul”. Asta n-aş vrea niciodată, să pierd lucrurile în care cred acum, oamenii în care cred acum. Nu aş face emisiuni gen reality show. Şi nu m-aş duce la petreceri de bogătani să fac pe măscăriciul. Aş merge, în schimb, să fac pe măscăriciul gratis, la un orfelinat. Oricând. Dar să mă duc la nişte burtoşi cu lanţul la gât şi ceafa lată, bronzaţi, şi cu Q7-le afară să zică: „Ia zi monologul ăla din Zorba, băieţaş, şi ia o sută de euro de-aci…” Aşa ceva niciodată.

Ce e greşit în sistemul românesc?

Dar ce nu e greşit? Nu sunt de acord cu politica, cu sistemul economic, sanitar, educaţional… Cu nimic. De ce crezi că vreau să plec? N-avem nici un sistem în ţara asta.

Ce e cel mai rău?

Uite, am terminat masteratul la o facultate şi nu că nu mi se oferă nimic, dar mă chinuiesc să primesc oferte şi, cu toate astea, mor de foame… Nu înţeleg de ce actorilor tineri nu li se dau şanse reale.

Şi ce posibilitate vezi?

Nu văd. Rădăcinile sunt mult mai adânci. Nu e vorba doar de şcoala şi de meseria noastră. E vorba de ani întregi de conducere proastă. Cât despre actori, ce pot să spun? Sunt îngrozitor de mulţi care, din păcate, ar accepta să urce pe scenă şi fără bani. Pentru că asta e, vor să joace şi n-au unde…