Ion Luca Caragiale: A zecea muză

i-l-caragiale-centenarSăptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, din nou, Ion Luca Caragiale…

„În depărtata anticitate, — spun unii erudiți —, nu se știa să fie decât trei muze: Mneme (Memoria), Melete (Gândirea) și Aoide (Cântarea). Cum s-au ridicat ele la pătrat de au ajuns nouă?

Se zice că odinioară într-un oraș din Pelopones trebuiau, pentru un templu al lui Phoibos, statuele celor trei muze. Ctitorii templului au comandat la trei sculptori cu renume să lucreze cele trei statue până la un termen anume, rezervându-și dreptul să aleagă pe cele mai reușite. Ce s-a întâmplat însă?

Cei trei artiști celebri au venit la termen cu câte trei muze, dar fiecare dintre ei le reprezentase în deosebite feluri, cu deosebite atribute. Fiindcă toate erau minunat executate, au fost primite toate și așezate în templu… De trei ori trei, nouă.

Încetul cu încetul, lumea a uitat acea întâmplare, și închipuirea meridională a mulțimii elene s-a stabilit asupra realității de nouă muze. A venit apoi Esiod și a fixat pentru urmași, se-nțelege după credințele contimpuranilor săi, numărul celor nouă surori divine.

Ele erau fiicele lui Zeus și ale Mnemosinei, zeița Memoriei. Iată cam ce zice bătrânul autor al Teogoniei, după ce le-a spus pe nume și le-a arătat fiecăreia în parte funcțiunile și atributele:

„În Olimp stau ele și cântă isprăvile minunate ale zeilor nemuritori; ele cunosc trecutul ca și prezentul și ghicesc viitorul, iar cu cântările lor măiestre înveselesc tot soborul zeiesc.”

O, naive bătrân, în ce vremuri copilărești ai trăit tu! Tu nu știai că are să vie o vreme când, pentru locurile și funcțiunile la cari vor fi chemate, muzele tale n-or să mai poată a se-mpărți și ajunge! Ție nu-ți trecea prin minte despre așa-numita „diviziune a travaliului”, principiu mare și larg pe care repauză astăzi tot progresul uman!

Ele trebuiau înmulțite, era o cerință modernă neînlăturabilă. Și astfel, orice ar zice Esiod, muzele sunt astăzi în număr de zece – adică:

Întâi, Clio, a Istoriei; a doua, Melpomena, a Tragediei; a treia, Talia, a Comediei; a patra, Euterpe, a Muzicei; a cincea, Terpsichora, a Danțului; a șasea, Erato, a Poeziei erotice; a șaptea, Caliope, a Poeziei epice și a Elocuenței; a opta, Urania, a Astronomiei; a noua, Polimnia, a Poeziei lirice și a Mimicei, și… a zecea…

A zecea: 1.200 franci, muza specială a Teatrului Național din București.

În adevăr, dacă cele nouă muze nu au vreme să se ocupe și de daraverile noastre naționale, și se refuză să inspire și pe vreun român a face o piesă de teatru, – noi să stăm cu mâinile în sân și să nu inventăm a zecea muză ad-hoc?

Ar fi o lașitate din parte-ne! — Și astfel, onor. Direcțiune Generală a Teatrelor publică anual un concurs cu un premiu de 1.200 de lei și cu termen de trei luni, — muza, care va să zică, vine câte 100 lei pe lună, — pentru o muză modernă si pentru o mică națiune ca a noastră, e deja foarte frumos! — un premiu, zicem, de 1.200 lei pentru o piesă de teatru, anume: „trasă dintr-o baladă națională, fie tragedie, fie dramă, melodramă, comedie, feerie, fie ce-o fi, numai să fie lungă, ca să ție o seară întreagă spectacolul”.

1.200 de lei trebuie numaidecât să inspire pe câțiva inși a deveni poeți, și devenind poeți să devie anume poeți dramatici, și devenind poeți dramatici să scrie câteva piese lungi și bune, din cari una să fie „foarte lungă și foarte bună”.

Cât suntem noi modernii de metodici pe lângă antici! Ba, pentru mândria noastră națională, nu mă sfiesc a spune: cât suntem de metodici noi românii pe lângă moderni!

Nu vrea Melpomena să dea și pe la noi? Face nazuri Talia? Atâta pagubă! 1.200 lei… și curg capodoperile.

Nu avem talente pentru poezia dramatică? nu-i adevărat! 1.200 lei — și să vedeți cum răsar talente de la Tisa pân’ la mare.

Și mai întâi, cărui june nu-i trebuiesc 1.200 de lei? Și apoi, care june român nu poate face o piesă de teatru și bună și lungă?

O cetate mai puțin apărată este o cetate în care se poate pătrunde mai ușor decât într-o cetate mai bine apărată. Așa e?… N-aveți teamă; n-am să vorbesc despre fortificațiile capitalii noastre — destul și foarte bine le apără d. ministru de război, care când este. Vreau să fac numai o apropiere de idei, și adică: un cap fără păr, un cap chel, este un cap mai puțin apărat decât un cap înzestrat cu această podoabă… nu-i așa? Ei! este ceva care, cu cât e capul mai puțin apărat, cu atât mai greu pătrunde în el, anume convingerea că doftorie pentru chelie nu se află.

Dar dacă este peste putință a mai crește părul acolo unde ar fi să crească, ce greu trebuie să fie a-l face să crească acolo unde nu crește niciodată. La călcâie, de exemplu, or în palmă, or pe cerul gurii… De unde știm însă?

Închipuiți-vă că citiți următoarele:

„Muzeul Național de Curiozități Naturale din orașul *** publică printr-aceasta un concurs cu un premiu de 1.200 lei, între acei ce, de astăzi până în trei luni, vor avea crescute mustăți în palmă. Mustățile vor putea fi groase sau subțiri, negre, bălane sau castanii, sau văpsite în orce față va voi concurentul, numai trebuie să aibă o lungime de cel puțin cinci centimetri una. La concurs pot lua parte și chiar acei ce n-au păr unde ar trebui să aibă.”

Concurs!…

Care va să zică atâta trebuie pentru ca să se nască și ce nu se poate naște de sine; atâta trebuie ca să se poată naște și acela cui nu-i e dat să dea naștere. Atunci am făcut o mare revoluție în filosofie: am pus mâna pe cauza primară. Ex nihilo nihil?…[1] Mofturi! Lumea n-a fost făcută prin concursul… împrejurărilor?

Dar nu mi-e dat mie, un biet cronicar, să fil osofez… și mai la urmă mă importă foarte puțin cauza primară: o chestie mult mai modestă mă necajește pe mine, și pentru că rezolvarea prin concurs se impune astăzi ca cea mai metodică, am să public și eu unul.

„Eu, având în vedere că am început să-mi constat apariția câtorva fire albe în barbă;

Având în vedere că pestrițătura ce mă amenință mă supără foarte mult;

Având în vedere că pe de o parte m-am convins, prin experiența altora, că văpseaua pe dinafară lasă multe lacune regretabile la rădăcina firului, iar pe de alta că coloarea se schimbă după variațiile timpului, așa că sunt poznași cari prezic ploaia și vremea bună pe unele bărbi mai sigur decât dumneata și mine pe cel mai sensibil aneroid;

Având în vedere că aplicația doftoriilor exteme e mai belalie și cere prea mult timp;

M-am hotărât a da un premiu de 1.200 lei aceluia care va inventa până în carnaval o văpsea de păr de luat pe dinăuntru.

Mă mulțumesc cu orce nuanță, numai durabilă să fie și să-mi permită a dormi nelegat la cap.”

Ce credeți?… Eu sper să obțiu ce-mi trebuie. Premiul este egal, termenul meu mai lung, și ce doresc eu tot e mai ușor de căpătat decât ce cere onor. Direcție a teatrelor.

Am un amic farmacist care, între hapuri și unguente, găsește timp să și rimeze și face și piese de teatru. Sunt foarte curios să văz pentru ce o să concureze; pentru văpseaua pe care o doresc eu, sau pentru piesa pe care o cere Teatrul Național? Dar cum e un băiat foarte activ, o să concureze poate pentru amândouă… Atât mai bine! De n-ar greși numai adresa: te pomenești că vine la mine cu cine știe ce tragedie lungă si la Teatru merge cu văpsea de păr internă.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.