Ionuț Caras: Îmi place când regizorul te chinuie și te face să te modifici și să privești altfel meseria

ionut carasIonuț Caras este actor la Teatrul Național din Cluj-Napoca și lector la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. A lucrat cu regizori cunoscuți, în spectacole premiate la diverse festivaluri, a participat la Academiile Itinerante „Andrei Șerban”, organizate la Horezu, la Plopi și la Teatrul La MaMa din New York. Printre cele mai importante spectacole în care a jucat se numără „Regele Lear”, în regia lui Gabor Tompa, „Florența sunt eu”, în regia lui Alexandru Dabija, „Ce nemaipomenită aiureală”, în regia lui Silviu Purcărete”, „Purificare” și „Spovedanie la Tanacu”, în regia lui Andrei Șerban, „Sânziana și Pepelea”, în regia lui „Alexandru Dabija. În cadrul celei de-a 25 ediții a Festivalului Național de Teatru, aflat în desfășurare, Ionuț Caras a fost prezent la București cu spectacolele „Mein Kampf”, în regia lui Alexandru Dabija, și „UbuZdup”, în regia lui Gabor Tompa.

Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru s-a deschis cu spectacolul „Mein Kampf”, în Sala Mare a TNB. E o poveste mai degrabă incomodă. Cum ai simțit publicul din București?

Cred că i-a pus pe gânduri, pentru că au fost momente delicate la care, de exemplu, la Cluj, lumea nu reacționează așa de puternic. De exemplu la final, când moartea își da jos pălăria și are kipa de evreu. E o imagine puternică. S-o faci pe moarte evreică înseamnă ceva… Și în sală am auzit reacții, iar la sfârșit am simțit că erau destul de împărțiți. Spectacolul e o farsă, are un filon foarte ironic, dar e înșelător. Până la final, ai senzația că totul e o joacă. Iar ultima replică, „Mâncați, pentru că o să aveți nevoie de asta pentru vremurile care vor veni”, lasă niște întrebări în urmă. Din punctul meu de vedere, succesul e mai profund când se tace sau când lumea e contrariată. Prefer o reacție de genul ăsta. La Cluj, de exemplu, de multe ori se instala la final pauza aia superbă, iar lumea încă nu aplauda, pentru că nu putea să iasă din convenție așa de repede. Secundele alea de liniște sunt pentru mine măsura succesului.

E o diferență între publicul din București și cel din Cluj?

Da. Și e important pentru noi să jucăm la București, pentru că aici e concentrată breasla. Prima dată când am venit la București și am jucat, eram student și a fost îngrozitor, ne era foarte frică, eram foarte tineri toți. Iar când îi vezi mustața lui Victor Rebengiuc în primul rând, te cam trece un fior. Mai târziu, când am venit cu „Purificare” al lui Andrei Șerban, de-abia așteptam să-i vedem ieșind. Pentru că știam că ceea ce propune spectacolul era controversat, puternic, tăia foarte adânc în suflet și ieșirile succesive ale publicului erau mici victorii personale. Dar mi se pare că aici e un public foarte bun – mă refer la publicul de festival în primul rând – e un public are te taxează dacă e greșit ceea ce faci și te apreciază pe măsură dacă e bine. Nu are politețea clujenilor. Și la Iași există o politețe la superlativ. Acolo e o regulă nescrisă să ovaționezi. În cazul unor spectacole foarte slabe… Eu aș vrea să-i scutur pe spectatorii din Cluj. Pe vremea lui Shakespeare reacțiile erau la liber. Aș vrea o seară așa. Mi-aș asuma riscul. Pentru că și eu am impulsul ăsta. O perioadă, după ce am terminat școala, aveam o fantezie când mergeam la teatru: îmi venea să intru pe scenă și să le stric spectacolul, ca să văd cum reacționează.

La Iași există o politețe la superlativ. Acolo e o regulă nescrisă să ovaționezi. În cazul unor spectacole foarte slabe… Eu aș vrea să-i scutur pe spectatorii din Cluj. Pe vremea lui Shakespeare reacțiile erau la liber. Aș vrea o seară așa. Mi-aș asuma riscul.

Și nu ți-ai satisfăcut niciodată fantezia?

În vise doar.

Există, deci, tentația Bucureștiului?

Au fost mai multe gânduri. Unul chiar în studenție. Am chiulit o săptămână de la Miklos Bacs, în anul I, pentru că eram foarte revoltat de ce făceam noi la Cluj. Nu știu ce mă apucase, nu-mi plăcea ce făceam la școală. Ceva mă nemulțumea. Și am venit la București, m-am dus la UNATC și am nimerit la clasa lui Gelu Colceag. M-am împrietenit cu ei și mă duceam la cursuri. Ei atunci făceau cercetări în jurul adevărului scenic. Stăteau pe scaune și se uitau ochi în ochi. Noi nu făceam așa ceva, noi eram mai activi, lucram mai mult fizic. Și m-am întors la Cluj la Miki, cu care aveam o relație foarte deschisă, și i-am spus că vreau să facem și noi ce făceau cei de la București. Miklos Bacs a fost un profesor care încuraja rebeliunile…

Așadar, există diferențe mari între cele două școli de teatru?

Din punctul meu de vedere diferența e mult exagerată și a devenit o prejudecată moștenită de pe vremuri, când Clujul era formă, exterior, expresie, iar Bucureștiul, adevărul și viața. Nu sunt de acord cu asta. Există însă niște diferențe mai degrabă la nivelul deontologiei profesionale. Una e să ai o clasă de 12 oameni și alta să ai una de 60. De aici pornește totul. Noi, profesorii de la Cluj, ne petrecem foarte mult timp în școală cu studenții, se lucrează enorm, foarte variat și pe multe piste. Adică ne preocupă și felul în care privesc ei meseria, și tehnica lor, și ei, ca oameni, și problemele lor, și cărțile pe care le citesc, și filmele pe care le văd, și felul în care scriu, și felul în care se îmbracă… și cum e cu spălatul sălii. Iar asta se simte. Aici, când am văzut tineri studenți în anul 4 care repetă într-o generală în blugi și îi fac semn profesorului să aștepte puțin până vorbesc ei la telefon, m-am îngrozit. Există diferențe în felul în care e privită meseria. Nu vreau să generalizez, dar cred că mulți sunt așa.

Povestea asta cu lipsa de disciplină, care e valabilă uneori și pentru actorii angajați în teatre, are legătură cu discuția despre bani? Există regizori care preferă să lucreze în teatre din țară, nu în București…

Clujul e un oraș cu patru străzi. Or, într-un oraș cu patru străzi poți să te focusezi, să te aduni. Pe când, pentru cineva care nu e din București și vine aici doar faptul de a trece prin Gara de Nord e o lecție de supraviețuire. Și apoi mai e ceea ce se vede la TV.

Și la Cluj se văd aceleași programe, nu?

Da, dar aici ai acces direct la ele. Aici ești chemat să faci, să intri în sistem. Or, tu, ca tânăr actor, dacă ai două reclămuțe și un sitcom, deja ai impresia că ești cineva. Dacă îți intră câteva mii de euro cu ocazia asta în portofel, mental ți se pare că știi niște lucruri.

Și pentru asta te tentează Bucureștiul?

Nu pentru bani vreau să vin la București. Aș veni, dar pe o propunere serioasă. N-aș veni s-o iau de la zero, pentru că nu e cazul. Nu mă văd intrând în bancul de pești care se chinuie să găsească un teatruleț, un afișuț, cinci spectatori… să iau o piesă cu niște cupluri care se ceartă și apoi se împacă. Asta nu!

Deci ești mulțumit de calitatea teatrului care se face la Cluj?

Nu tot timpul. De câte ori mă văd cu Mihai Măniuțiu îl întreb de ce nu suntem noi ca Schaubühne. Ăla e standardul meu. Ce ne oprește să fim așa?

Și ce vă oprește?

Nimic. Lumea arată imediat cu degetul spre movila cu bani și zice că e prea mică. Dar nu e vorba de asta. Să faci parte dintr-o trupă ca aia nu e imposibil, deși e foarte greu și implică un proces de durată. Când vorbesc de Schaubühne, mă refer la un fel de a privi meseria, la un soi de responsabilitate și seriozitate.

Există mode în teatrul românesc, care nu-ți plac? Ți se pare că teatrul nostru se supune unor astfel de mode?

Cred că plaja – și mă refer și la actor, și la regizori, și la estetici – e foarte mare. Iar la noi e foarte puțin acoperită. Și atunci când cineva iese din grafic, doar dacă propune ceva inedit, îndrăzneț, e în focus imediat. Dacă ar fi 30 de Afrimi, ar fi mai complicat… La noi e unul singur și normal că sparge gheața. Aici, în cea mai mare parte e liniște. Și se întâmplă ca la o electrocardiogramă. Când există o zbatere pe circuit, e imediat văzută. Pot să zic asta pentru că am făcut parte din astfel de spectacole. Tot ce am lucrat cu Andrei Șerban, și „Purificare”, și „Spovedanie la Tanacu” se încadrau aici.

Lumea arată imediat cu degetul spre movila cu bani și zice că e prea mică. Dar nu e vorba de asta. Să faci parte dintr-o trupă ca aia nu e imposibil, deși e foarte greu și implică un proces de durată. Când vorbesc de Schaubühne, mă refer la un fel de a privi meseria, la un soi de responsabilitate și seriozitate.

Ce cauți tu la un regizor?

Să fie normal! Să-l crezi. Actorul, într-un anumit sens, are ceva dintr-un mercenar. El luptă cu toți, se aruncă apoi cu fiecare și asta e destul de dificil. Există regizori care cer totul. Așa e Mihai Măniuțiu, care cere o încredere oarbă. Și nu e singurul care lucrează așa. Și Andrei Șerban lucrează la fel. Sunt de acord cu asta, mie îmi place când regizorul te chinuie. Când te face să te modifici și să privești altfel meseria, pe tine, iubita, atunci e o reușită. Dacă e ceva căldicel, nu duce prea departe. E ca în „Ecclesiastul”: „Ori rece, ori fierbinte, că altfel te scuip din gura mea.” E important să avem aceste extreme, dar plaja e încă redusă. Numai dacă te uiți peste gard la ce se întâmplă în Europa și vezi câte modalități sunt, îți dai seama de asta. Plus cele nedescoperite…

Dar cum arată teatrul care te interesează pe tine?

Îl caut… Nu am prejudecăți și nu zic nici „merg doar cu clasicii, tot ce e în afară nu mă interesează”, dar nici invers: „clasicii sunt perimați, trebuie să facem doar teatru documentar, social, politic”… Nu mi-am specializat opțiunea. Mă uit la fel de bine la un spectacol bun de circ, la un vodevil bine făcut sau la o instalație care-mi spune ceva. Pe de altă parte, eu, ca actor, îmi doresc acum să schimb puțin macazul și să fac chestii mai trăsnite. Pentru că-mi lipsește zona asta. Aș vrea să joc, de exemplu, o omidă. Aș vrea să joc un personaj de basm… Un proprietar de planetă din „Micul Prinț”. Aș vrea să joc un saxofon… M-ar interesa zona suprarealistă. Aș vrea teatru SF!

Care e scopul și sensul teatrului din punctul tău de vedere?

Să modifice! Să îl facă pe om mai bun, mai atent la ceilalți. Mă refer și la cel care se uită, și la cel care face teatru.

Ce înseamnă un spectacol valoros?

Un spectacol bine gândit, regizoral și nu numai, pentru că și actorii gândesc… Câteodată ei alimentează gândul regizorului. Un spectacol just, chiar dacă propune blasfemii. Și peste toate astea trebuie să aibă ceva ce nu poate fi numit. Pentru că există multe bine gândite, multe juste, și totuși… Apoi există spectacole imperfecte, care mie-mi plac foarte mult, cu lucruri care par neterminate. Ca și la o femeie, frumusețea măștii e inutilă dacă nu există o imperfecțiune. Cred că tocmai ele dau savoare și personalitate.

Vorbeai mai devreme de frica de a fi pe scenă. S-a mai vindecat? E benefică sau e un dușman al actorului?

Sunt multe spaime când urci pe scenă. Scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, iar întrebarea de la care am pornit a fost: „Când un actor joacă, „trăiește” diverse stări, fie că sunt în zona pozitivă sau negativă, și le joacă zile la rând, le repetă ani la rând, în așa fel încât psihicul lui efectuează un du-te-vino, se încălzește brusc la 100 de grade, apoi scade brusc, oare există repercusiuni asupra psihicului lui? Se poate vorbi de o vulnerabilizare în sensul în care îi e mai ușor să dobândească anumite probleme psihice?”. Unii zic că da, alții zic că nu. Eu cred că da. Eu am avut perioade destul de dificile, în care mă temeam foarte tare să urc pe scenă.

Și care era spaima? Concret?

Că mor. Că pățesc ceva, că nu pot să duc spectacolul la capăt. Că n-am unde să fug din momentul în care urc pe scenă, că nu mai am scăpare. Chestiunea asta dura câteva minute înainte să înceapă, tocmai că pentru mine e foarte important actul de a fi pe scenă și jucam deja spectacolul în minte de vreo două ori.

Cred că meseria de actor e una extrem de lucidă, contrar impresiilor multora. Tu cunoști lumi, oameni, cunoști mecanismele gândirii, strategii, imposibilități ale sufletului, paradoxuri. Și asta te face să vezi lumea altfel. Iar uneori nu e foarte plăcut ce vezi. În sensul ăsta cred că m-a afectat. Da, încerc să mă uit și să văd cum e construită lumea.

De când faci actorie, s-a sensibilizat ceva din psihicul tău?

„Câtă luciditate atâta dramă”… Da, cred că meseria de actor e una extrem de lucidă, contrar impresiilor multora. Tu cunoști lumi, oameni, cunoști mecanismele gândirii, strategii, imposibilități ale sufletului, paradoxuri. Și asta te face să vezi lumea altfel. Iar uneori nu e foarte plăcut ce vezi. În sensul ăsta cred că m-a afectat. Da, încerc să mă uit și să văd cum e construită lumea. Să fiu atent la diverse paliere. Și cred că un actor trebuie să fie așa. Să circule cu liftul… Dacă lumea ar fi un zgârie-nori și fiecare palier e ocupat de cineva, de o stare, de o țară, de un curent artistic, el trebuie să aibă cartela tot timpul în funcțiune și să poată opri la fiecare etaj. Să deschidă ușa, să se uite pe geam, pe gaura cheii… Iar dacă îți asumi asta, e posibil ca de multe ori ceea ce vezi să fie neplăcut. Incomod. La fel de bine e posibil și să ai revelații. E un exercițiu obositor și care te consumă.

La momentul la care te-ai apucat să faci teatru, ce-ți doreai? Să schimbi lumea? Să cucerești planete?

Asta cu planetele e interesant. Am avut o perioadă când eram mai mic când credeam foarte serios că nu-s de pe planeta asta, că sunt trimis aici ca un soi de observator și că tot timpul sunt într-o legătură mentală cu ei și le furnizam informații despre specia umană.

Ceea ce într-un fel sau altul faci…

Exact. Dar într-un proces de oglindire inversă. Poate că un actor trimite și în eter, dar le trimite în primul rând semenilor lui, primește de la ei, modifică, interpretează și le transmite înapoi. Normal că erau și gânduri mărețe, la momentul acela. Dar cu timpul mi-am dat seama că nu sunt cel mai bun actor din lume, că nu sunt cel mai bun actor din țară sau din sat… Și pe urmă am înțeles că tocmai asta e chestiunea. Klaus Kinski e Klaus Kinski, Iureș e Iureș și Caras e Caras. Și scena e mare și multă lume încape pe ea. Dar, da, a existat o mică dezamăgire când mi-am dat seama că nu sunt cel mai bun. Însă asta m-a ajutat să înțeleg că treaba pe care o am eu de făcut pe aici ține doar de mine.

Și care e treaba pe care o ai de făcut?

Câteodată e mai clar, alteori nu știi ce rost ai. Și, din păcate, de foarte multe ori suntem aruncați doar în exercițiul supraviețuirii. Câteodată treaba noastră e doar aceea de a supraviețui. Și asta e într-adevăr frustrant. Cel mai tare mă frământă timpul. Faptul că n-o să pot niciodată să ajung peste tot pe unde aș vrea. Asta e o mare frustrare, că nu pot să călătoresc. Dacă aș putea, cred că aș lăsa teatrul pentru câțiva ani. Mă tem că nu apuc să fac prea multe lucruri. E o mică istorioară despre un rege căruia îi plăcea foarte mult să citească și a poruncit, când era foarte tânăr, să fie strânse pe o insulă toate cărțile din lume. Și trec anii, îmbătrânește și vin niște navigatori pe insula lui. El le explică de ce s-a retras acolo și ei îl întreabă: „Și unde ați ajuns?” „La litera B”…

Să înțeleg că ți-ai dori să fii nemuritor?

Nu… Dar mi-aș dori să trăim mai mult.

Teatrul îți dă mai multe vieți sau doar consumă din a ta?

Cred că ăsta e schimbul, ăsta e pactul. Cine face teatru trișează un pic viața din punctul ăsta de vedere.

Ce-ai descoperit cel mai important despre tine prin teatru?

Că oamenii sunt capabil de lucruri mărețe și de abjecții multe. Că suntem vulnerabili și foarte puternici. Am descoperit puterea detaliului. Lucrurile mici. Mi s-a dezvoltat mușchiul atenției. M-a ajutat să descopăr texte și oameni.

Dacă ar fi să alegi trei întâlniri extraordinare în viața ta?

Miklos Bacs! Mi-a fost mai mult decât un profesor: mi-a fost și prieten, și părinte, și dușman, atunci când trebuia să fie. Meseria asta are nevoie de maestru, iar el asta mi-a fost. Altă figură e Andrei Șerban, care a fost primul regizor, după facultate, care m-a mai învățat ceva. Și practic, și la nivel spiritual. În toată perioada aia cât am lucrat cu el, la Horezu, la Plopi, la New York, simțeam că fac parte dintr-un grup special. Multe percepții legate de meserie, de misiune, de viață s-au cristalizat atunci.

Apoi, deși n-am lucrat cu el decât trei spectacole, n-am petrecut atâta timp cât aș fi vrut, știu că dacă ar fi un om pe care l-aș lua acasă, acela ar fi Alexandru Dabija. Simt că am o legătură specială cu el. Mi-ar plăcea să ajung ca el… Îmi place felul în care privește lumea. Îmi place că e moldovean ca mine. Dar nu pot să aleg doar trei. Ar trebui să mai spun cât de importantă a fost regizoarea Mona Chirilă, care m-a creditat mult. Și ar mai fi trei oameni care mi-au schimbat traseul: Doru Aftanasiu, Ovidiu Lazăr și Victor Rebengiuc.

Că tot ai vorbit de Moldova și bucuria de a fi moldovean. Cum e Iașiul acum, când te întorci?

E diferit de Iașiul copilăriei mele. Eu am 34 de ani și jumate din viață mi-am petrecut-o la Cluj. Normal că mă încălzesc la Iași, dar când sunt acolo îmi doresc să mă întorc la Cluj. Am un anumit ritual de câte ori merg acolo. Mă duc în fostul cartier, în locurile unde mă jucam. Am trăit într-un paradis, într-o zonă extraordinară, care se cheamă Frumoasa. E la poalele Cetățuii, una dintre cele șapte coline, și există o legendă foarte frumoasă. E o biserică fortificată acolo, numită Frumoasa, și sus e Cetățuia. Iar legenda spune că pe vremuri între Cetățuia și Frumoasa era o mlaștină. Jos era mănăstire de maici și sus, de călugări. Între ele era un pod suspendat. O călugăriță s-a îndrăgostit de un călugăr. Și se întâlneau seara pe pod. La un moment dat au aflat stărețiile și ea s-a aruncat în mlaștină și de atunci zona poartă numele de Frumoasa. Ceaușescu a construit acolo un cartier nou, unde a băgat muncitori și pe eliberații din pușcării. Deci am trăit între ei. Ca loc de joacă era fascinant. Era un cartier violent, se făceau bătăi organizate între cartierele rivale. Iar găștile erau formate să zicem din 100 și 100. Și veneau pe dealuri cu bâte, lanțuri… Dar, paradoxal, era ceva foarte frumos. Lumea stătea la geam, bea bere Zimbrul și se uita cum se bat găștile. Erau întâlniri programate, ca în filme. După bătaie, plecau acasă și a doua zi se salutau normal… Acum lucrurile sunt altfel. Uneori mă întreb dacă viața pe care am trăit-o e reală, pentru că eu am o problemă și cu memoria. Mereu mă întreb dacă e adevărat sau dacă nu cumva sunt niște memorii implantate. Ce mă disperă acum la Iași e că se vede pe stradă cât de mult se fură. E un dispreț teribil față de cetățean. În alte părți parcă nu se vede chiar așa. Oamenii sunt cenușii. Mă refer nu la tineri, ci la oamenii ăia care muncesc la serviciu pentru o pită… Câteodată stau și mă întreb ce e în capul lor și nu vreau să insist prea mult, nu vreau să intru acolo. Dar există și grupuri de tineri care sunt cu cinci clase peste Cluj și București.

Amestecul ăsta de jumătate de viață petrecută în Moldova și jumătate în Ardeal îți folosește pe scenă? Ți-a adus ceva în plus?

Cred că da. Moldovenii sunt mai umani, mai frământați lăuntric, mai sensibili… Ardelenii sunt mai reci.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.