În rubrica „Teatrul în cioburi de memorie” veți descoperi fotografii cu mari actori și mari regizori, împreună cu o scurtă poveste. Astăzi, actrița Irina Petrescu în spectacolul „Leonce și Lena”, regizat de Liviu Ciulei.
În 1970 din repertoriul Teatrului Bulandra din București făcea parte și spectacolul „Leonce și Lena” de Georg Büchner, pus în scenă de Liviu Ciulei. În fotografia de săptămâna aceasta o vedem pe tânăra actriță Irina Petrescu, figură marcantă a trupei de la cunoscutul teatru din capitală, între actorii Virgil Ogășanu și Ion Caramitru, pe-atunci și ei la început de drum.
La 29 de ani, Irina Petrescu, care avea să joace în spectacole de referință, destule dintre ele semnate de Liviu Ciulei, pe care îl admira nespus, făcea un rol îndrăzneț în anii dramatici ai dictaturii, în care îndrăznelile nu erau permise, un rol plin de ironie și de tristețe, amestec pe care spectatorii aveau să-l regăsească și la alte personaje pe care actrița avea să le interpreteze.
În afară de meșteșug, fără de care nu se poate, indispensabilă unui artist îi este vocația, spune Irina Petrescu într-un interviu, explicând: „Cred în existenţa ei, deşi n-a fost cazul meu. Dorinţa mea a fost cu totul alta, actoria a picat din cer nedorită şi neaşteptată. E foarte important să ştii cu adevărat ce vrei să comunici şi să ai instrumentele de expresie.”
Cât despre școala pe care a urmat-o, privind-o peste decenii, dintr-un alt secol, actrița o considera un etalon: „Am şi făcut o şcoală de actorie de cea mai înaltă clasă, în care accentul cădea mai întâi pe cuvânt şi apoi pe imagine. Rostirea se cultiva prin studiu. Am avut profesori extraordinari – Sandina Stan, Ion Moisescu, Zoe Maria Ionescu…. Ion Şahighian, profesorul meu de actorie şi unul dintre marii regizori interbelici, cu care a lucrat cel mai mult George Vraca, avea o „ureche” ieşită din comun şi ştia ce să le ceară studenţilor. Vorbirea de azi pe scenă – „ca pe stradă, ca să fie firesc” – este o impietate faţă de limbă şi faţă de rolul formator al teatrului. Când ne auzea rostind la repetiţie ca pe stradă, din comoditate, maestrul se înfuria: „Ăsta e firescul inexpresiv!”. Ne obliga să ne structurăm gândirea în aşa fel încât expresia vocală a textului să fie clară, inteligibilă, transmisă cu uşurinţă ca să fie receptată la fel, şi să aibă portanţă, ca să se audă până în ultimele rânduri ale sălii, dar fără să-ţi schimonosească musculatura obrazului. Să te faci înţeles este o condiţie elementară de politeţe. Ce spui pe scenă trebuie să aibă „carne”, lucru care se învaţă la primele ore de actorie. Ţine, pe de o parte, de cultură şi, pe de altă parte, de cunoaşterea gramaticii – idee la care nu renunţ. Dacă în capul meu e ceaţă, iar ce spun e ceţos, la spectator ajunge ceaţa şi atât.”
Print