Pe 30 decembrie 1959 Albert Camus îi trimitea o scrisoare iubitei lui, actrița Maria Casarès, aflată la Paris „Pe curând, superba mea!”, îi scria. „Sunt atât de mulțumit la gândul că o să te revăd, că râd în timp ce-ți scriu (…) Te sărut și te strâng la piept, până marți, când o să încep din nou.” Dar marți n-a început din nou, pentru că n-a mai ajuns niciodată la Paris. Pe 4 ianuarie 1960, Albert Camus și-a pierdut viața într-un accident de mașină. Acestea sunt ultimele cuvintele pe le auzim, citite de actrița Isabelle Huppert, într-un moment emoționat, pe scena de la Teatro Argentina din Roma, în seara în care se decernează, în prezența a numeroși artiști și oameni de cultură, Premiul Europa pntru Teatru.
Pe 17 decembrie, târziu în noapte, în cutia italiană pe care o urmăresc câteva sute de spectatori veniți la decernarea premiilor, aceste cuvinte trimit înapoi în timp cu o forță surprinzătoare pentru o gală formală, desfășurată într-un cadrul formal. Isabelle Huppert și Jeremy Irons, o franțuzoaică și un englez care tocmai au primit importanta distincție europeană – ea, privind înapoi cu liniște și siguranță la propria carieră, el, privind înainte cu mânie la un viitor în care țara natala va face nu „Lungul drum al zilei către noapte” (spectacol în care îl puteam revedea din ianuarie pe West End), ci „lungul drum către întuneric”, inevitabil după Brexit –, citesc din scrisorile pasionate și pasionante dintre Maria Casarès și Albert Camus.
La sugestia lui Isabelle Huppert, care a renunțat la o lectură din Guy de Maupassant, așa cum se anunțase inițial, scurta incursiune în viețile celor doi creatori se face, fără regie, la două pupitre de la care citesc împreună, ea în franceză, el în engleză. Doi creatori profund diferiți, amândoi cu cariere impresionante în teatru și film, apropiați ca vârstă, reconstituie în câteva zeci de minute o atmosferă – o tensiune, o așteptare, o liniște, o clipă de neînțeles, o dramă. Din cele peste 800 de scrisori pe care Maria Casarès și Albert Camus și le-au scris în douăzeci de ani de corespondență înflăcărată, actrița franceză a ales câteva și din două voci s-au conturat spontan, fără eforturi, două personaje seducătoare. Asta, înainte de altă concretizare a autenticului pe scenă, pe care au reușit-o imediat după aceea, pe aceeași scenă, în „Ashes toAshes” de Harold Pinter.
Înainte însă, în aceeași zi de duminică, la Palazzo Venezia din centrul Romei, care a găzduit majoritatea conferințelor din cadrul Premiului Europa pentru Teatru, Isabelle Huppert a fost în centrul a două evenimente conexe: o masă rotundă dedicată activității ei și un dialog cu criticul de teatru George Banu, la care a participat și cunoscutul regizor de origine poloneză Krzysztof Warlikowski, cu care invitata specială a colaborat la mai multe spectacole.
Reflecție în trei despre libertatea indispensabilă creației, despre întâlnirea dintre teatru și film și despre un drum început din copilărie, când Isabelle era deja actriță pe scena improvizată acasă, printre jucării, așa cum a povestit acum sora ei, convorbirea s-a axat pe această condiție fără de care arta nu este posibilă. Cu această ocazie exprimâdu-și public susținerea pentru regizorul rus Kirill Serebrenikov, arestat la domiciliu în Moscova, artista a declarat tranșant încă de la început: „Spun ce vreau în teatru și cinema și întotdeauna spun cum vreau, ceea ce e o dovadă de libertate absolută, într-un anumit cadru, bineînțeles. E drept, îmi aleg întotdeauna proiectele și am artiști preferați, așa cum și eu sunt artista preferată a câtorva regizori și mă interesează întotdeauna ce îmi propun ei. Dar fac ce vreau și da, pentru că arta e domeniul dorinței, e normal să fie așa. Este, evident, o libertate fără margine, iar în teatru și în cinema plutește un aer de libertate absolută, care are însă limitele ei, eu lucrând doar cu regizori care fixează limite foarte fine. Uneori, eu iubesc, dar ei nu. Alteori, eu îi iubesc și mă iubesc și ei. Fiecare proiect este o aventură care are parcursul ei și specificul ei. Cert este că ajungi să faci lucruri pe care nu ți-ai fi imaginat că le poți face.”
Cea mai nominalizată actriță la Premiul César, deținătoare a numeroase distincții importante, cunoscută pentru partituri de substanță în film, cum ar fi cea din „Pianista” (2001), Isabelle Huppert se numără printre artistele de renume care au făcut roluri importante și pe scenă, despre care nu are deloc o viziune idilică, așa cum a mărturisit în dialogul moderat de George Banu. E drept, recunoaște cu luciditate înainte de toate, prezența concretă a spectatorilor face ca situația actorului pe scenă să fie cu totul alta și cere și mai multă responsabilitate. Lucrând cu regizori ca Robert Wilson, „geniul” pe care l-a cunoscut acum câteva decenii, când juca într-un spectacol după Kafka, fiind încă o actriță anonimă, și Krzysztof Warlikowski, regizorul spectacolului „Phèdre(s)”, realizat anul trecut după un scenariu cu fragmente scrise de Wajdi Mouawad, Sarah Kane și J.M. Coetzee, actrița a devenit, după propria mărturisire, din ce în ce mai conștientă de adâncimile la care poate ajunge, adâncimi greu de explicat: „Încă de la început am trăit cu impresia că, prin actorie, pot câștiga în profunzime ca ființă umană. Am știut, am simțit dintotdeauna că meseria de actrița merge până foarte departe în profunzime, că este un fel de a exista foarte puternic.”
Și acest fel de a exista, exersat de zeci de ani, cu o curiozitate remarcabilă și cu o deschidere care a dus-o pe noi teritorii, cu ajutorul ficțiunii, care este, spunea tot ea, „un filtru care ne ascunde foarte bine”, implică rigoare. „Tot ce fac fac cu seriozitate”, a recunoscut simplu Isabelle Huppert, vorbind despre un parcurs personal spre care s-a orientat încă din adolescență și care i-a adus experiențe profesionale dintre cele mai remarcabile, căci a colaborat în formule teatrale și cinematografice diferite.
Iubitoare de Tennessee Williams, de exemplu, a mărturisit că încearcă mereu să descopere nuanțe ironice în partiturile pe care le acceptă și, deși e conștientă de diferențele dintre cele două limbaje, deși știe că scena, spre deosebire de film, „nu minte”, are convingerea că mai ales acum, după decenii de căutări, teatrul și cinemaul pot coabita foarte bine în cariera unui actor. „Marii regizori de teatru sunt cei care au forțat granițele, cei care, cum spunea Claude Régi, cred că teatrul trebuie ucis, pe când filmul nu cere această revoltă, pentru că este de esență contemporană, teatrul însă nu renaște decât dacă-l omorâm constant. Teatrul poate merge foarte departe, teatrul poate propune lucruri care sunt de nemărturisit. De aceea și e interesant și de aceea rămâne un spațiu al transgresiunii, un spațiu al căutării.”
Tehnica actoriei se poate împărtăși, dar actoria e mai mult decât meșteșug, oricât de lucid și de profesionist am privi-o, și e greu să vorbești despre ea, a repetat Isabelle Huppert de câteva ori în decursul dialogului de la Roma, cu câteva ore înainte de a da o mostră într-o sală de teatru clasică, citind cu Jeremy Irons în fața unui public cunoscător. „Publicul”, spunea actrița, „poți să-l simți de pe scenă, poți să-i simți calitatea. Iar actorii suferă de paranoia și îi deranjează tot felul de lucruri, cum ar fi dacă tușește un spectator”.
Print