Istoria unei false cuceriri sau despre sexualitate şi demonii ei…

E Noaptea de Sânziene. Dansează spiritele şi întunericul tulbură minţile. În bucătărie, Kristin a pus pe foc o fiertură magică. Afară dansează domnişoara Iulia. Se aude muzică şi întunericul se sparge. E o bucătărie mare, de castel. Ceva, ca o adiere din lumea lui Vermeer, trece peste obiecte şi oameni. Spectacolul se deschide ca o continuare, parcă, la povestea „Frumoasa din pădurea adormită”. Când lumea se trezeşte brusc. Kristin toacă legume. Şi în scenă intră Jean…

serban-gomoi-si-delia-narteaMontarea lui Liviu Lucaci cu „Domnişoara Iulia”, de la sala Studio a Teatrului de Comedie – coproducţie cu Asociaţia Culturală Tam-Tam, e o pasăre rară printre montările de pe scenele din Bucureşti. Nu pentru că ar aduce Liviu Lucaci o interpretare cu totul şi cu totul nouă, cu totul şi cu totul originală… Ci tocmai pentru că nu pare să-şi propună asta. Şi îşi propune, în schimb, ceva cu mult mai important. Să construiască o lume vie în care trăiesc oameni vii. Îl ajută mult sala de la Comedie. E mică, spaţiul capătă intimitate, lumea lui Strindberg e aproape. Atât de aproape că pare tangibilă. În bucătăria domnului conte, – scenografia îi aparţine lui Ştefan Caragiu – printre oale şi lighene, aşezaţi de-o parte şi de alta ai mesei din lemn vechi şi înnegrit, trei oameni îşi construiesc şi-şi distrug într-o singură noapte destinul. Pe viu. În faţa spectatorilor.

Povestea domnişoarei Iulia e binecunoscută. Femeia nobilă care, în tulburata noapte de Sânziene, ascultă glasul sângelui plebeu care-i curge în vene de la mama ei şi i se dăruieşte cu patimă lacheului Jean. Nu e o poveste de iubire. Iulia şi Jean nu trăiesc vreo dramă din cauza unei pasiuni mistuitoare. E mai degrabă istoria unei false cuceriri… Sau un joc al seducţiei sfârşit cu moartea. Sau, mai mult decât atât, e o poveste despre sexualitate într-o lume în care convenienţele erau gardianul cel mai puternic al dorinţei. Ce face Liviu Lucaci cu textul lui Strindberg, în lumea noastră în care principala grijă – mai ales în teatru – este cum să-l facem pe x sau pe y cât mai contemporan cu noi? Fireşte că spectatorului de secol XXI îi este greu să vibreze, până şi în cadrul unei convenţii, la drama unei femei care se sinucide pentru că a avut un moment de slăbiciune. Dar regizorul conduce povestea pe un alt drum. „Mulţimea dezlănţuită” joacă un rol secundar în economia spectacolului. Importanţi sunt demonii proprii. Montarea de la comedie este un poem ironic (fireşte!) închinat forţei sexualităţii. Care se dezlănţuie şi poate ucide.

O femeie şi un bărbat rămân femeie şi bărbat, nu se iubesc şi nu se urăsc, dar se luptă să-şi descopere slăbiciunile. Fiecare este şi se simte, pe rând, stăpân şi slugă, fiecare loveşte, fiecare pierde, nimeni nu câştigă. Şi moare cine alege să moară. Nu din slăbiciune, ci pentru că aşa alege. E un schimb de replici între Iulia şi Jean care ar putea rezuma întregul spectacol. Ea-i spune să fugă împreună şi apoi să se omoare împreună. Iar el îi răspunde: „Eu tot zic că mai bine deschidem un hotel”…

delia-narteaNu despre lupta de clasă e vorba în montarea lui Liviu Lucaci, ci despre puterea atracţiei sau magnetismul, sau cum vreţi să spuneţi, dintre un bărbat şi o femeie. Sau despre demonii trupului.

Iar regizorul mizează în primul rând pe forţa actorilor. Pentru Jean şi Kristin distribuţia e dublă. Sunt cu toţii masteranzi ai UNATC Bucureşti. În varianta văzută de mine Şerban Gomoi şi Andreea Bârsan. Sala mică de la Comedie ar fi putut fi o probă greu de trecut… Dar am avut surpriza să constat încă de la prima replică o siguranţă a jocului pe care până la sfârşitul spectacolului am uitat s-o mai analizez şi m-am lăsat sedusă de poveste. Am descoperit în Andreea Bârsan o actriţă care ştie să-şi dozeze trecerile între stări, să evite cu eleganţă alunecările în melodramă şi, mai ales, linearitatea. Iar în Şerban Gomoi un actor care cunoaşte şi forţa nobleţei poeziei şi pe cea a vulgarităţii de mahala. Ştie să se joace cu forţa şi laşitatea, cu gingăşia şi mitocănia, deopotrivă. Şi mai ştie să aducă în scenă exact acea energie a masculinităţii de care avea nevoie montarea pentru a fi ceea ce este. Iar Delia Nartea e Domnişoara Iulia… Eminescu, atunci când scria cronică de teatru, spunea că un spectacol ar trebui văzut de mai multe ori, pentru că totul depinde de „umoarea” actorului. Nu am văzut montarea de la Comedie de mai multe ori, dar se pare că în seara în care am fost în sală „umorile”, energiile şi intuiţiile au funcţionat. În doze potrivite de tandreţe şi dulceaţă, de nebunie, de tristeţe, de vulgaritate, de umor, chiar şi de melodramă, Delia Nartea a creat o domnişoară Iulia surprinzătoare. Pentru că îi dăruieşte ceva rar. Frumuseţea şi curajul de a greşi.

Dacă ar fi să-i reproşez ceva montării, ar fi o trecere prea în grabă peste momentul în care Jean îi ucide Iuliei pasărea. Rămâne doar o pată incertă de sânge… Şi, poate, tremurul prea puternic al mâinii atunci când cuţitul o apropie pe domnişoara Iulia de moarte.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.